Secretul lui Elon Musk

Postul acesta a fost scris de Tim Urban și a fost publicat inițial pe Wait But Why. Mi-a plăcut atât de mult încât mi-am propus să îl traduc pentru a fi disponibil și celor care nu înțeleg foarte bine engleza (tată, la tine mă refer), chiar dacă are peste 22.000 de cuvinte. Acest post este al patrulea din serie, dar pe primele trei nu le-am tradus. Ele pot fi totuși citite aici: 1, 2, 3.

Bine ai venit la ultimul post din seria „Lumea lui Elon Musk”.

Ştiu că a trecut ceva timp. A fost o serie lungă cu posturi lungi şi mult timp între posturi. Se pare că atunci când vine vorba de Musk şi treburile lui, au fost multe de spus.

Oricine a citit primele trei posturi din serie este conştient că nu numai că m-am afnudat cu totul în toate lucrurile pe care le face Musk, dar am băut un pahar mare de Elon Musk efervescent. Sunt foarte, foarte implicat.

Simt ca şi cum asta ar fi OK, nu? Tipul este un gigant industrial în America într-un timp când nu ar trebui să fie giganţi industriali în America, aprinzând revoluţii în industrii imense şi vechi care nu ar trebui să fie revoluţionabile. După ce a terminat petrecerea boom-ului dotcom al anilor 90 cu 180 de milioane de dolari, în loc să se lăfăie în scaunul de investitor ascultând pitch-uri de la tineri antreprenori umiliţi, el a decis să pornească o bătaie cu un grup de luptători de sumo de 400 de kg – industria auto, industria petrolieră, industria aerospaţială, complexul militar-industrial, utilităţile din energie – şi e posibil să câştige.  Şi se pare că a făcut toate acestea pentru a da speciei noastre un viitor mai bun.

Destul de vrednic. Dar cineva care este excepţional de radical nu este vrednic de 90.000 de cuvinte pe parcursul mai multor luni pe un blog care trebuie să acopere o varietate mare de topicuri.

În cadrul primului post, am stabilit două obiective pentru această serie:

1. Să înţeleg de ce Musk face ceea ce face.
2. Să înţeleg de ce Musk este capabil să facă ceea ce face.

Până acum am petrecut timpul explorând obiectivul #1. Dar ceea ce m-a intrigat cu adevărat când am început să mă gândesc la asta a fost obiectivul #2. Sunt fascinat de acei oameni rari în istorie care reuşesc să schimbe în mod dramatic lumea în timpul scurtei lor perioade petrecute aici pe Pământ şi mi-am dorit dintotdeauna să studiez aceşti oameni şi să le citesc biografiile. Acei oameni ştiu ceva ce noi restul nu ştim şi putem învăţa lucruri valoroase de la ei. Având acces la Elon Musk mi-a oferit ceva ce am decis că este o şansă neobişnuită să pun mâna pe unul din acei oameni şi să îl examinez de aproape. Dacă ar fi fost doar banii, inteligenţa, ambiţia sau bunele intenţii cele care l-au făcut atât de capabil, ar trebui să fie mai mulţi Elon Musk în lume. Nu, este altceva – ce Chris Anderson de la TED a numit „sosul secret” al lui Musk – şi pentru mine, această serie a devenit o misiune să îl descopăr.

Vestea bună este că, după mult timp de gândire, citind despre asta şi vorbind cu el şi cu staff-ul lui, cred că i-am dat de cap. Ceea ce pentru o perioadă a fost doar o grămadă de fapte, observaţii şi citate a început într-un final să se închege într-o temă comună – o trăsătură a lui Musk pe care cred că o împărtăşeşte cu multe dintre cele mai dinamice personaje din istorie şi care îl separă de aproape toţi ceilalţi oameni.

Când lucram la posturile despre Tesla şi SpaceX, acest concept continua să reapară, şi a devenit clar pentru mine că această serie nu se putea încheia fără o scufundare adâncă în exact ce anume Musk şi încă câţiva oameni fac neobişnuit de bine. Lucrul ce mă chinuia pe mine era că acest sos secret este de fapt accesibil tuturor şi chiar în faţa noastră – dacă îl vom putea înţelege. Studiind asta pe toate feţele mi-a afectat în mod legitim modul cum gândesc despre viaţa mea, despre viitorul meu şi despre alegerile pe care le fac – şi voi încerca cât mai bine să explic de ce în acest post.

Două tipuri de geologii

În 1681, teologul englez Thomas Burnet a publicat Teoria sacră a Pământului, în care el a explicat cum funționa geologia. De fapt, ce s-a întâmplat acum 6000 de ani este că Pământul a fost format ca o sferă perfectă, acoperită cu o suprafață idilică de pământ și un interior din apă. Dar atunci când suprafața s-a uscat puțin mai târziu, s-au format crăpături pe suprafața lui, eliberând o mare parte din apa care era înăuntru. Rezultatul a fost Potopul Biblic și Noe care a trebuit să se descurce cu o tonă de mărunțișuri toată săptămâna. O dată ce lucrurile s-au liniștit, Pământul nu mai era o sferă perfectă – toată agitația a distorsionat suprafața, formând munții și văile și peșterile, iar peste tot era plin de fosilele victimelor potopului.

Și Bingo. Burnet și-a dat seama. Marele Puzzle al teologiei fundamentale a fost să reconcilieze numărul mare de caracteristici ale unui Pământ ce părea foarte vechi cu cronologia mult mai mică a Pământului detaliată în biblie. Pentru teologii vremii, era versiunea lor a dilemei relativitate generală vs.  mecanică cuantică, iar Barnet a venit cu o teorie a corzilor (string theory) care le unifica pe toate sub un singur acoperiș.

Și nu era numai Barnet. Erau suficiente teorii prin preajmă care reconciliau geologia cu versetele Bibliei încât astăzi există o pagină de 15.000 de cuvinte pe Wikipedia despre „Geologia potopului”.

Cam în același timp, un alt grup de gânditori a început să lucreze la puzzle-ul geologic: oamenii de știință.

Pentru cercetătorii teologi, regulile de început ale jocului erau „Fapt: Pământul a început acum 6000 de ani și a existat la un moment dat un potop pe întreg cuprinsul”, iar descifrarea enigmei avea loc strict în acest context. Dar oamenii de știință au început jocul fără nicio regulă prestabilită. Puzzle-ul era o tablă goală pe care orice observație și măsurătoare erau bine-venite.

De-a lungul următorilor 300 de ani, cercetătorii au construit teorii peste teorii, și pe măsură ce noi tehnologii au permis noi tipuri de măsurători, vechile teorii erau demascate și înlocuite cu noi versiuni actualizate. Comunitatea cercetătorilor s-a surprins pe ea însăși pe măsură ce vârsta aparentă a Pământului creștea din ce în ce mai mult. În 1907 a avut loc o descoperire uriașă când cercetătorul american Bertram Boltwood a dezvoltat tehnologia de descifrare a vârstei rocii prin intermeidul datării radiometrice, cu ajutorul căreia se găsesc elemente în rocă cu o rată cunoscută a descompunerii și se măsoară ce porțiune a acelor elemente a rămas intactă și ce porțiune s-a convertit deja în substanțe descompuse.

Datarea radiometrică a trimis istoria Pământului înapoi cu miliarde de ani, care a permis noi descoperiri în știință precum teoria Derivei Continentale, care la rândul ei a dus la teoria Plăcilor Tectonice. Oamenii de știință erau pe val.

Între timp, geologii potopului nu vroiau să audă de așa ceva. Pentru ei, orice concluzie oferită de comunitatea științifică era greșită deoarece ei încălcau regulile jocului încă de la început. Pământul era oficial mai tânăr de 6000 de ani, așadar dacă datarea radiometrică arăta altceva, era o tehnică greșită, punct.

Dar evidența științifică a ajuns tot mai covingătoare, și pe măsură ce trecea timpul, tot mai mulți geologi ai potopului au aruncat prosopul și au acceptat punctul de vedere științific – poate au avut regulile jocului greșite.

Câțiva, totuși, au rezistat. Regulile sunt reguli și nu contează câți oameni sunt de acord că Pământul are câteva miliarde de ani vechime – era o mare conspirație.

Astăzi, încă sunt mulți geologi ai potopului care își susțin cauza. Recent, un autor pe nume Tom Vail a scris o carte intitulată Marele Canion: O vedere diferită, în care explică:

Contrar cu ce se crede, datarea radioactivă nu a demonstrat că rocile Marelui Canion au milioane de ani vechime. Vasta majoritate a straturilor sedimentare ale Marelui Canion au fost depozitate ca rezultat al marelui potop care a apărut după și ca rezultat al păcatului primordial ce a avut loc în Grădina Edenului.

Dacă site-ul de analizat statistici Chartbeat ar fi inclus un metric demografic „Tip de geologist”, îmi imaginez că pentru cititorii Wait but Why ar fi arătat ceva de genul:

Are sens. Chiar dacă sunt religioși sau nu, majoritatea oamenilor care citesc acest site preferă datele, dovezile și acuratețea. Îmi este amintit acest lucru de fiecare dată când fac vreo greșeală într-un post.

Indiferent de ce rol joacă credința în tărâmul spiritual, cei mai mulți dintre noi sunt de acord că găsirea unor răspunsuri la întrebările noastre legate de vârsta pământului, istoria speciei noastre, cauzele fulgerelor sau orice alt fenomen fizic din univers, datele și logica sunt instrumente mult mai eficiente decât credința și scriptura.

Și cu toate acestea – după ce m-am gândit la acest lucru pentru o vreme, am ajuns la o concluzie neplăcută:

Când vine vorba despre modul în care gândim, modul în care luăm decizii și modul în care ne trăim viețile, suntem mult mai apropiați de geologii potopului decât de geologii oameni de știință.

Și secretul lui Elon? E un om de știință desăvârșit.

Hardware și Software

Primul indiciu asupra modului în care gândește Musk este în modul super-ciudat în care el vorbește. De exemplu:

Copil obișnuit: „Îmi este frică de întuneric, deoarece atunci apar toate lucrurile înfricoșătoare care vor să mă prindă și nu voi putea să le văd venind”.

Elon: „Când eram copil, îmi era foarte frică de întuneric. Dar după am ajuns să realizez, întunericul înseamnă doar absența fotonilor în spectrul vizibil – de la 400 la 700 nanometri. Atunci m-am gândit, e destul de stupid să îmi fie frică de absența fotonilor. Și de atunci nu mi-a mai fost frică de întuneric”. 1

Sau:

Tatăl: „Mi-ar plăcea să muncesc mai puțin deoarece copii mei încep să crească”.

Elon: „Încerc să o las mai moale, în principal deoarece tripleții încep să aibe conștiință. Au aproape doi ani” 2

Sau:

Bărbat singur: „Mi-ar plăcea să îmi găsesc o prietenă. Nu vreau să fiu atât de prins cu munca încât să nu am timp pentru întâlniri”.

Elon: „Voi aloca mai mult timp întâlnirilor, totuși. Am nevoie să îmi găsesc o prietenă. De aceea trebuie să fac rost de încă puțin timp. Cred că încă 5 sau 10 – cât timp vrea o femeie pe săptămână? Poate 10 ore? Acesta e cam minimum? Nu știu.” 3

Eu numesc asta MuskSpeak. MuskSpeak este un limbaj care descrie bucăți din viața de toate zilele așa cum sunt ele, în mod literal.

Sunt multe cazuri de situații tehnice unde cu toții suntem de acord că MuskSpeak are mai mult sens decât jargonul uman normal –

– dar ce îl face pe Musk ciudat e că el se gândește la aproape toate lucrurile în MuskSpeak, inclusiv în multe zone unde nu te-ai aștepta să o facă în mod normal. Ca atunci când l-am întrebat dacă îi este frică de moarte și el a spus că având copii îl face să fie mai confortabil cu moartea, deoarece „copii sunt puțin tu. Cel puțin sunt jumătate tu. Sunt jumătate din tine la nivel de hardware și, depinzând de cât de mult timp petreci cu ei, sunt un procent din tine la nivel software”.

Când eu sau tu ne uităm la copii, vedem oameni mici, proști, drăguți. Când Musk se uită la cei cinci copii ai săi, el vede cinci dintre computerele lui favorite. Când se uită la tine, el vede un computer. Și când se uită în oglindă, el vede un computer – computerul lui. Nu e ca și cum Musk ar sugera că oameni sunt doar computere – el vede oamenii ca pe niște computere deasupra a tot ce altceva mai sunt.

Și la cel mai literal nivel, Elon are dreptate că oamenii sunt computere. Cea mai simplă definiție a unui computer este un obiect care poate stoca și procesa date – iar creierul cu siguranță că este unul.

Și deși acesta nu este cel mai poetic mod de a ne gândi la mințile noastre, încep să cred că asta e una din zonele din viață unde MuskSpeak ne poate ajuta – deoarece privirea creierului ca un computer ne forțează să considerăm distincția dintre hardware-ul și software-ul nostru, o distincție pe care de cele mai multe ori ratăm să o facem.

Pentru un computer, hardware-ul este definit ca „mașinile, cablurile și alte componente fizice ale unui computer”. Așadar pentru un om, asta înseamnă creierul fizic cu care se naște și toate capabilitățile acestuia, care determină inteligența brută, talentele înnăscute și alte puncte forte și puncte slabe.

Software-ul unui calculator este definit ca „programele și alte informații operative folosite de un computer”. Pentru un om, asta înseamnă ceea ce știe și ceea ce gândește – sistemul de convingeri, tiparul gândurilor și metodele de raționament. Viața este un potop de date de toate tipurile care intră în creier prin intermediul simțurilor noastre și software-ul este cel care analizează și filtrează tot acel input, îl procesează și îl organizează și în final îl folosește pentru a genera output-ul – o decizie.

Hardware-ul este o bilă de lut care ne este dată atunci când ne naștem. Și bineînțeles, nu toate bucățile de lut sunt egale – fiecare creier începe ca o combinație unică de puncte tari și slăbiciuni pe o gamă largă de procese și capabilități.

Dar software-ul este cel care determină unealta în care este modelată acea bucată de lut.

Când oamenii se gândesc ce anume face pe cineva ca Elon Musk așa de eficient, de cele mai multe ori ei se concentrează asupra hardware-ului – și harware-ul lui Musk are niște specificații impresionante. Dar cu cât învăț mai multe despre Musk și alți oameni care par să aibă puteri supraomenești – fie că este Steve Jobs, Albert Einstein, Henry Ford, Genghis Khan, Marie Curie, John Lennon, Ayn Rand sau Louis C.K. – cu atât mă conving că este software-ul lor, nu inteligența înnăscută sau talentul, ceea ce îi face atât de rari și de eficienți.

Așadar să vobim despre software, începând cu al lui Musk. În timp ce scriam celelalte trei posturi din serie, m-am uitat la tot ce învățam despre Musk – lucrurile pe care le spune, deciziile pe care le ia, misiunile la care se înhamă și cum le abordează – pentru indicii despre cum funcționează software-ul lui.

În cele din urmă, indiciile s-au adunat și forma software-ului a început să prindă contur. Iată cum cred eu că arată:

Software-ul lui Elon

Structura software-ului lui Musk pornește la fel ca a multora dintre noi, cu ceea ce vom numi o Cutie a Dorințelor:

Această cutie conține orice lucru din viață unde dorești ca Situația A să se transforme în Situația B. Situația A este ceea ce se întâmplă în mod curent și vrei ca ceva să se schimbe astfel încât Situația B să aibe loc. Câteva exemple:

Apoi, Cutia Dorințelor are un partener – sau ceea ce noi vom numi Cutia Realității. Conține toate lucrurile care sunt posibile:

Destul de simplu.

Suprapunerea Cutiei Dorințelor și a Cutiei Realității reprezintă Bazinul Scopurilor, unde locuiesc posibilele scopuri ale tale 4:

Așadar alegi un scop din acest bazin – acel lucru pe care îl vei încerca să îl muți de la Punctul A la Punctul B.

Și cum determini ceva să se schimbe? Îți direcționezi puterile spre acel lucru. Puterea unei persoane poate să vină în forme variate: timpul tău, energia ta (mentală și fizică), resursele tale, abilitatea de convingere, conexiunile cu alții etc.

Conceptul de slujbă este doar Persoana A folosindu-și puterea (salariul) pentru a direcționa timpul și/sau energia Persoanei B către scopul Persoanei A. Când Oprah recomandă o carte, ea combină puterea ei abundentă conferită de conexiunile pe care le are (are o influență imensă) și puterea ei de persuasiune (oamenii au încredere în ea) și le direcționează către scopul de a duce cartea în mâinile a mii de oameni care altfel nu ar fi auzit de ea.

Odată ce un scop a fost selectat, știi direcția în care trebuie să îți orientezi puterea. Acum este timpul să îți dai seama care este cea mai eficientă cale să folosești puterea pentru a genera rezultatul pe care îl vrei – asta e strategia ta:

Simplu, nu? Și probabil nu atât de diferit de ce credeai.

Dar ceea ce face software-ul lui Musk atât de eficient nu este structra sa, ci faptul că îl folosește ca un om de știință. Carl Sagan a spus „Știința e un mod de a gândi mai mult decât e un bagaj de cunoștințe”, și poți vedea că Musk aplică acest mod de gândire în două moduri importante:

1. El construiește fiecare componentă software de unul singur, din temelii.

Musk numește asta „raționamentul de la principiile fundamentale”. Îl las pe el să explice:

Cred că procesul cognitiv al majorității oamenilor este prea legat de convențional sau analogii la experiențe anterioare. Este rar ca oamenii să încerce să se gândească la ceva pe baza principiilor fundamentale. Ei vor spune „Vom face asta deoarece întotdeauna a fost făcut așa”. Sau nu vor face asta deoarece „Păi, nimeni nu a făcut vreodată asta, așadar înseamnă că nu e bine”. Dar acesta este un mod de a gândi ridicol. Trebuie să îți construiești raționamentul din temelii – „de la principiile fundamentale” este o expresie care este folosită în fizică. Te uiți la fundamente și construiești raționamentul de acolo, și apoi vezi dacă ai o concluzie care funcționează sau nu, și care poate fi la fel sau diferită de ce alți oameni au făcut în trecut. 5

În știință asta înseamnă să începi cu ce îți arată evidența că este adevărat. Un om de știință nu spune „Noi știm că Pământul este plat deoarece așa arată, așa este intuitiv să fie și asta e ce cred toți oameni că este adevărat”. Un om de știință spune „Partea Pământului pe care o pot vedea la un moment dat pare că este plată, ceea ce ar fi adevărat când te uiți la o bucată mică a multor obiecte de diferite forme, așadar nu am suficiente informații să știu care este forma Pământului. O ipoteză rezonabilă este că Pământul este plat, dar până avem uneltele și tehnicile care pot fi folosite să dovedească sau să infirme acea ipoteză, este o întrebare deschisă”.

Un om de știință adună doar ceea ce el sau ea știe că este adevărat – principiile fundamentale – și le folosește ca pe niște piese de puzzle cu care să construiască o concluzie.

Raționamentul de la principiile fundamentale e un lucru greu de făcut în viață, și Musk este un maestru la asta. Software-ul creierului are patru centre majore de luare a deciziilor:

• Umplerea Cutiei Dorințelor;
• Umplerea Cutiei Realității;
• Selectarea scopurilor din Bazinul Scopurilor;
• Formarea strategiei.

Musk trece prin fiecare din acele cutii prin raționamentul ce pleacă de la principiile fundamentale. Umplerea Cutiei Dorințelor necesită o înțelegere adâncă, sinceră și independentă a sinelui. Umplerea Cutiei Realității necesită cea mai clară imagine a faptelor reale ale lumii cât și a propriilor abilități. Bazinul Scopurilor ar trebui să funcționeze ca un Laborator al Selectării Scopurilor care conține unelte pentru măsurarea și cântărirea inteligentă a opțiunilor. Și strategiile ar trebui formate pe baza a ceea ce știi, nu a ceea ce este făcut în mod normal.

2. Ajustează în mod continuu concluziile fiecărei componente pe măsură ce apar noi informații

Poate îți amintești că ai făcut demonstrații la orele de matematică, una din cele mai lumești părți ale copilăriei tuturor. Acestea:

Fie: A=B

Fie: B=C+D

Atunci: A=C+D

Matematica este satisfăcător de exactă. Premisele sunt exacte și concluziile sunt etanșe.

În matematică, numim premisele „axiome”, și axiomele sunt 100% adevărate. Așadar când construim ceva  pe baza axiomelor, le numim „demonstrații”, care de asemenea sunt 100% adevărate.

Știința nu are axiome sau demonstrații, și asta cu un motiv.

Am fi putut numi Legea Gravitației a lui Newton o demonstrație – și pentru mult timp, a părut a fi una – dar apoi a venit Einstein care a arătat că Newton era „focusat”, precum cei care susțin că Pământul e plat, iar atunci când privești în perspectivă, descoperi că legea reală este relativitatea generală și legea lui Newton nu mai funcționează în condiții extreme, în timp ce relativitatea generală funcționează orice ar fi. Și atunci, ai denumi relativitatea generală o demonstrație. Mai puțin când apare mecanica cuantică care ne arată că relativitatea generală nu se mai aplică la scară foarte mică și că un nou set de legi sunt necesare pentru a lua în considerare acele cazuri.

Nu există axiome sau demonstrații în știință deoarece nimic nu e sigur și orice lucru despre care suntem siguri poate fi infirmat. Richard Feynman a spus „Cunoștințele științifice reprezintă un corp de afirmații cu diferite grade de certitudine – unele nesigure, unele aproape sigure, niciuna certe”. În loc de demonstrații, știința are teorii. Teoriile se bazează pe probe concrete și sunt tratate ca adevăruri, dar tot timpul ele sunt susceptibile de a fi ajustate sau infirmate atunci când apar noi date.

Așadar, în știiță e mai mult:

Fie (pentru moment): A=B

Fie (pentru moment): B=C+D

Atunci (pentru moment): A=C+D

În viețile noastre, singura axiomă adevărată este „Eu exist”. După aceea, nimic nu este sigur. Și pentru majoritatea lucrurilor din viață, nici nu putem construi o teorie științifică deoarece viața nu are măsurători exacte.

De obicei, cel mai bun lucru pe care îl putem face este o bănuială bazată pe datele pe care le avem. Și în știință, o bănuială este denumită ipoteză. Care funcționează cam așa:

Fie (pare, pe baza a ce știm): A=B

Fie (pare, pe baza a ce știm): B=C+D

Atunci (pare, pe baza a ce știm): A=C+D

Ipotezele sunt construite pentru a fi testate. Testarea ipotezelor le poate infirma sau le poate întări, și dacă trec suficiente teste poate fi upgradate la rangul de teorii.

Așadar după ce Musk își construiește propriile concluzii plecând de la principiile fundamentale, ce face? Le testează până în pânzele albe, în mod continuu, le ajustează în mod regulat pe baza a ce învață. Să parcurgem întregul proces pentru a arăta cum:

Începi prin raționare de la principiile fundamentale să A) umpli Cutia Dorințelor, B) umpli Cutia Realității, C) Selectezi un scop din bazin și D) construiești o strategie – și apoi te pui pe treabă. Ai folosit principiile fundamentale pentru a te decide unde să îți îndrepți puterea și care este cea mai eficientă metodă de a o folosi.

Dar strategia de atingere a scopului cu care ai venit este doar prima iterație. Este o ipoteză, numai bună pentru a fi testată. Testezi o ipoteză strategică într-un singur mod: prin acțiune. Îți investești toată puterea în strategie și vezi ce se întâmplă. Pe măsură ce faci asta, datele încep să curgă – rezultate, feedback și noi informații despre lumea exterioară. Anumite părți ale ipotezei strategice pot fi întărite de aceste noi date, altele pot fi slăbite și noi idei pot să apară în capul tău în timpul experienței – dar oricum ar fi, anumite ajustări sunt necesare:

Pe măsură ce această buclă a strategiei se învârte și puterea ta devine din ce în ce mai eficace la atingerea scopului tău, alte lucruri încep să se întâmple mai jos.

Pentru cineva care raționează plecând de la principiile fundamentale, Cutia Dorințelor de la un moment dat reprezintă un instantaneu al celor mai adânci dorinței ultima oară când s-a gândit serios la asta. Dar conținutul Cutiei Dorințelor este de asemenea o ipoteză, iar experiența poate arăta că ai greșit despre ceva ce ai crezut că vrei sau că vrei ceva ce nu ai realizat că ai fi vrut. În același timp, eul tău interior nu este o statuie – este o sculptură în plină schimbare, ce se metamorfozează, ale cărei valori interne se schimbă pe măsură ce trece timpul. Așadar chiar dacă ceva din Cutia Dorințelor era corect la un moment dat, pe măsură ce tu te schimbi, își poate pierde locul din Cutie. Cutia Dorințelor ar trebui să serveacă eul tău curent cât mai bine posibil, ceea ce necesită ca tu să o actualizezi, ceva ce faci prin intermediul reflecției:

O buclă rotativă a dorințelor se numește evoluție.

În cealaltă parte a intervalului, Cutia Realității trece printr-un proces. „Lucurile care sunt posibile” este o ipoteză, poate mai mult decât orice altceva. Ia în considerare atât starea lumii cât și propriile tale abilități. Și pe măsură ce propriile tale abilități se schimbă și cresc, lumea se schimbă tot mai repede. Ce era posibil în lume în 2005 este foarte diferit de ce este posibil astăzi, și este un uriaș (și rar) avantaj să lucrezi cu o Cutie a Realității modernizată.

Umplerea Cutiei Realității pornind de la principiile fundamentale este o mare provocare, și menținerea cutiei la zi astfel încât să se potrivească cu realitatea necesită muncă continuă.

Pentru fiecare din aceste arii, cutia reprezintă ipotezele curente și cercul reprezintă surse de noi informații care pot fi folosite pentru a ajuta ipoteza. Este datoria noastră să ne amintim că cercurile sunt șeful, nu cutiile – cutiile doar încearcă cât mai bine să le facă pe cercuri mândre. Și dacă rămânem în urmă cu ce se întâmplă în cercuri, informația din cutii devine învechită și o sursă mult mai puțin eficientă pentru luarea deciziilor.

Gândindu-ne la software ca la un întreg, să facem un pas în spate. Ce vedem este un mecanism de formare a scopurilor în partea de jos și un mecanism de atingere a lor în partea de sus. Un lucru pe care atingerea scopurilor îl necesită este focalizarea perfectă. Pentru a primi rezultatele pe care le dorim, focalizăm pe imaginea la nivel micro, ne concentrăm pe scopul ales și îl ajustăm folosind bucla strategiei

Dar pe măsură ce timpul trece, Cutia Dorințelor și Cutia Realității își ajustează conținutul și își schimbă forma și, eventual, altceva de poate întâmplă: Bazinul Scopurilor se poate schimba.

Bazinul Scopurilor este doar suprapunerea Cutiilor Dorințelor și Realității, așadar propria formă și conținutul sunt total dependente de starea acelor două Cutii. Și pe măsură ce îți trăiești viața în interiorul mecanismului de atingere a scopurilor de mai sus, este important să fii sigur că ceea ce lucrezi rămâne în linie cu Bazinul Scopurilor de mai jos – așadar să adăugăm două săgeți mari roșii pentru asta:

Verificarea cercului mare de jos necesită să ne ridicăm capul din misiunile micro și să reflectăm la nivel macro. Și atunci când suficient de multe schimbări au loc în Cutiile Dorințelor și Realității încât scopul pe care îl urmărești nu se mai află în Bazinul Scopurilor, necesită o schimbare macro a vieții – o despărțire, o schimbare de job, o relocare, o schimbare a priorităților, o schimbare a atitudinii.

Luat în ansamblu software-ul pe care l-am descris este un sistem care are viață, construit pe fundația solidă a principiilor fundamentale, construit pentru a fi agil, să se mențină onest și să își schimbe forma pentru a-și servi stăpânul cât mai bine.

Și dacă citești despre viața lui Elon Musk, poți vedea acest software în acțiune.

Cum software-ul lui Musk i-a scris povestea vieții

Începuturile

Primul pas pentru Elon a fost umplerea Cutiei Dorințelor. Să faci asta pornind de la principiile fundamentale este o imensă provocare – trebuie să sapi adânc în conceptele de corect și greșit, de bine și rău, de important și trivial, de valoros și frivol. Trebuie să îți dai seama ce anume respecți, ce disprețuiești, ce te fascinează, ce te plictisește și ce stimulează copilul din tine. Bineînțeles, este imposibil pentru oricine să aibă un răspuns clar la aceste întrebări, dar Elon s-a străduit cât mai bine prin ignorarea opiniei celorlalți și reflecție independentă.

Am vorbit cu el despre procesul de gândire pe care l-a avut când încerca să își dea seama ce să facă cu propria carieră. A spus de multe ori că îi pasă mult despre bunăstarea viitoare a speciei umane – ceva ce este evident în centrul Cutiei Dorințelor. L-am întrebat cum a ajuns la această concluzie, și el a explicat:

Lucrurul care contează pentru mine este că – atunci când mă uit în viitor, eu văd viitorul ca o serie de curente probabilistice. Așa că trebuie să te întrebi, ce facem ca să mergem pe varianta bună – cea care are posibilitatea să devină un viitor bun? Deoarece altfel, te uiți în față, și exclami „Ah, e întuneric”. Dacă proiectezi viitorul și spui „Vai, vom sfârși într-o situație teribilă”, este depresiv.

Corect. Mizând pe această cale specifică a lui, i-am adus în discuție pe marii fizicieni moderni precum Einstein și Hawking și Feynman și l-am întrebat dacă se gândește să încerce o carieră a descoperirilor științifice în loc de inginerie. Răspunsul lui:

Cu siguranță admir descoperirile marilor oameni de știință. Ei descoperă ceea ce deja există – este o înțelegere mai profundă a modului în care universul funcționează. Asta e tare – dar universul deja știe asta. Ce contează este știința în context uman. Ce încerc e să asigur că știința într-un context uman este posibilă în viitor. Este precum – eu sunt mai degrabă grădinar, și cercetătorii sunt flori. Dacă nu există grădină, nu există flori. Aș putea încerca să fiu o floare în grădină, sau aș putea să mă asigur că există o grădină. Așadar încerc să mă asigur că există o grădină, astfel încât în viitor, o mulțime de Faynmani să înflorească.

Cu alte cuvinte, atât A cât și B sunt bune, dar fără A nu există B. Așadar aleg A.

El a continuat:

M-am gândit la un moment dat să încep o carieră în fizică – am fost student în fizică – dar pentru a avansa cunoașterea în fizică în zilele noastre, ai nevoie de date. Fizica este guvernată fundamental de progresele ingineriei. Această dezbatere – „Cine sunt mai buni, inginerii sau oamenii de știință?Nu sunt oamenii de știință mai buni? Nu a fost Einstein cel mai deștept om?” – personal, cred că ingineria este mai bună deaorece în absența ei, nu ai avea datele. Ai lovi o limită. Și da, poți să fii foarte deștept în contextul datelor limitate pe care le ai, dar dacă nu găsești un mod de a face rost de mai multe date, nu poți progresa. Uită-te la Galileo. El a inventat telescopul – asta i-a permis să vadă că Jupiter are luni. Și dacă vrei ca civilizația să avanseze, trebuie să abordezi factorul limitativ. Astfel, trebuie să rezolvi problemele de inginerie.

A și B sunt bune amândouă, dar B poate avansa doar dacă A avansează. Așadar aleg A.

Atunci când se gândea pe ce să se concentreze ca să ajute cât mai bine umanitatea, Musk a spus că în facultate, s-a gândit la întrebarea fundamentală: „Ce va afecta cel mai mult viitorul umanității?” și a alcătuit o listă de cinci lucruri: „internetul; energie sustenabilă; explorare spațială, în special extensia permanentă a vieții dincolo de Pământ; inteligența aritificială; și reprogramarea codului genetic al oamenilor”. 6

Auzindu-l vorbind despre ce contează pentru el, poți să vezi întreaga mulțime a raționamentelor din Cutia Dorințelor care l-a condus în încercările curente.

El are și alte motive. Pe lângă dorința de a ajuta umanitatea, în Cutia Dorințelor există acest citat:

Sunt interesant în lucruri care schimbă lumea sau afectează viitorul cu noi tehnologii uimitoare care atunci când le vezi te întrebi: „Cum s-a putut întâmpla asta? Cum este posibil?” 7

Asta urmează un tipar cu Musk, fiind pasionat de tehnologii super-avansate și bucuria pe care i-o aduce lui și altor oameni. Așadar, date fiind cele de mai sus, o încercare ideală pentru Musk trebuie să fie ceva ce include ingineria, ceva într-o zonă care este importantă pentru viitor și ceva ce are de a face cu tehnologie de ultimă generație. Aceste elemente largi, de bază ale Cutiei Dorințelor îi limitează considerabil Bazinul Scopurilor.

Între timp, el era un adolescent fără bani, reputație sau conexiuni, cu cunoștințe și abilități limitate. Cu alte cuvinte, Cutia Realității nu era foarte mare pentru el. Așa că el a făcut ceea ce mulți tineri fac – și-a concentrat primele țeluri nu în jurul Dorințelor sale, ci în extinerea Cutiei realității și a „lucrurilor care sunt posibile”. A vrut să poată rămâne legal în SUA după facultate, și a vrut de asemenea să câștige mai multe cunoștințe despre inginerie, așadar el a împușcat doi iepuri dintr-o lovitură aplicând la un program de doctorat la Standford pentru a studia condensatorii cu densitate mare a energiei, o tehnologie ce vizează o metodă mai eficientă de stocare a energiei decât bateriile tradiționale.

Întoarcere cu 180 de grade către internet

Musk a ales din Bazinul Țelurilor programul de la Standford și s-a mutat în California pentru a începe. Dar era o problemă – era anul 1995. Internetul era în primele stadii înainte de a decola și se mișa mult mai rapid decât anticipaseră oamenii. Era de asemenea o lume unde Musk se putea implica fără bani sau reputație. Așadar a adăugat câteva posibilități legate de internet în Cutia Realității. Internetul primordial era mult mai captivant decât anticipase el – așadar implicarea a găsit rapid loc în Cutia Dorințelor.

Aceste ajustări rapide au creat schimbări majore în Bazinul Țelurilor, până în punctul în care doctoratul de la Standford nu mai era scopul pe care centrul de selectare al țelurilor îl producea.

Cei mai mulți oameni ar fi rămas în programul de la Standford – deoarece deja au spus la toată lumea și pentru că era ciudat să renunțe, pentru că era Standford, pentru că era o cale mai normală, pentru că era mai sigur, pentru că internetul se putea dovedi a fi un moft, deoarece ce s-ar fi întâmplat dacă ajungea la 35 de ani și era un ratat fără bani deoarece nu a putut să obțină o slujbă bună fără o diplomă bună.

Musk a renunțat la program după două zile. Săgeata macro a software-ului său a ajuns în partea dreaptă jos, a văzut că la ce se înhăma nu mai era în Bazinul țelurilor și a avut încredere în software-ul său – așadar a făcut o schimbare macro.

A fondat Zip2 împreună cu fratele său, o combinație timpurie între conceptele de Pagini Aurii și Google Maps. Patru ani mai târziu, au vândut compania și Musk a primit 22 milioane de dolari.

Ca un milionar dotcom, înțelepciunea convențională era să se lăfăiască ca un bogat tot restul vieții sau să investească în alte companii sau să pornească ceva nou cu banii altor oameni. Dar centrul de formare al țelurilor al lui Musk avea alte planuri. Cutia Dorințelor deborda  cu idei ambițioase de start-up-uri despre care credea că pot avea un impact major asupra lumii și Cutia Realității, care acum includeea 22 de milioane de dolari, îi spunea că are o șansă mare de reușită. Să stea tihnit pe margine nu se afla în Cutia Dorințelor și era complet nenecesar conform Cutiei Realității.

Așadar și-a folosit noua avere pentru a începe x.com în 1999, cu viziunea de a construi o instituție financiară online completă. Internetul era încă tânăr și conceptul de a-ți ține banii într-o bancă online era complet de neconceput pentru cei mai mulți oameni, iar Musk a fost sfătuit de mulți că este un plan nebun. Dar din nou Musk a avut încredere în software-ul său. Ce știa despre internet i-a spus că acest lucru se afla în Cutia Realității – deoarece rațiunea i-a spus că, atunci când vine vorba de internet, Cutia Realității a crescut mult mai mare decât oamenii anticipau – și asta era tot ce trebuia să știe pentru a avansa. În partea de sus a software-ului său, pe măsură ce buclele strategie-acțiune-rezultate-ajustări se mișcau, serviciul x.com s-a schimbat, echipa s-a schimbat, misiunea s-a schimbat, chiar și numele s-a schimbat. Când eBay a cumpărat-o în 2002, compania se numea PayPal și era un serviciu de transfer de bani. Musk a făcut 180 de milioane de dolari.

Urmărindu-și software-ul în spațiu

Având acum 31 de ani și fiind fabulos de bogat, Musk a trebuit să își dea seama ce să facă în continuare cu viața lui. Pe lângă înțelepciunea populară de „orice ai face, în mod sigur nu risca să pierzi banii pe care îi ai”, mai exista și logica populară care spunea „Ești bun la construirea de companii care au legătură cu internetul, dar asta e tot ce știi din moment ce nu ai făcut nimic altceva. Ai deja 30 de ani și e prea târziu să faci ceva major într-un domeniu diferit. Asta e calea pe care ai ales-o – ești un om al internetului”.

Dar Musk s-a întors la principiile fundamentale. S-a uitat la sine, la Cutia Dorințelor și, după ce a reflectat puțin, să facă iar ceva care are legătură cu internetul nu se mai afla în cutie. Ce se afla acolo era încă dorința arzătoare să ajute viitorul umanității. În special, el simțea că, pentru a avea un viitor îndelungat, specia trebuie să devină mult mai bună la călătoria în spațiu.

Așadar el a început să exploreze limitele Cutiei Realității când vine vorba de implicarea în industria aerospațială.

Înțelepciunea populară striga din toți rărunchii să se oprească. Spunea că nu are o educație formală în domeniu și nu știa nimic despre cum e să fii om de știință specializat în rachete. Dar software-ul său îi spunea că educația formală era doar o altă metodă de a descărca informație în creier „și una dureros de înceată” – așa că el a început să citească, să se întâlnească cu oameni și să pună întrebări.

Înțelepciunea populară îi spunea că niciun antreprenor nu a avut succes vreodată într-o tentativă asemănătoare și că nu trebuie să își riște banii proprii pe ceva ce e atât de probabil să eșueze. Dar filosofia declarată a lui Musk este „Când ceva este suficient de important, o faci chiar dacă șansele nu sunt în favoarea ta”.

Înțelepciunea populară spunea că nu își permite să construiască rachete pentru că sunt prea scumpe și scotea în evidență faptul că nimeni nu a mai făcut o rachetă atât de ieftină până atunci – dar la fel ca oamenii de știință care i-au ignorat pe cei care insistau că Pământul este plat, Musk s-a apucat să calculeze pentru sine însuși. Iată cum își amintește de raționamentul respectiv:

În mod istoric, toate rachetele au fost scumpe, deci, în viitor, toate rachetele vor fi scumpe. Dar de fapt nu este adevărat. Dacă spui, din ce este construită o rachetă? Este construită din aluminiu, titaniu, cupru, fibră de carbon. Și poți să calculezi să vezi care este costul materialelor brute ale acestor componente?Și dacă le aveai întinse pe jos și ai fi avut o baghetă magică astfel încât costul de rearanajre al atomilor ar fi fost zero, atunci cât ar fi costat racheta? Și eram șocat, este foarte mic – e cam 2% din cât costă o rachetă. Așadar [costul]era clar în modul în care atomii erau aranajți – trebuie să îți dai seama cum să aranjezi atomii în forma dorită mult mai eficient. Și așa am avut o serie de întâlniri cu oameni sâmbăta, unii dintre ei încă lucrau la companiile aerospațiale mari, doar pentru a încerca să văd dacă e o poantă aici pe care nu o văd. Și nu mi-am putut da seama să există una.  Nu pare să fie nicio poantă. Și așa a luat naștere SpaceX. 8

Istoria, înțelepciunea populară și prietenii lui spuneau un singur lucru, dar propriul software, raționamentul de la prinicpiile fundamentale spunea altceva – și el a avut încredere în propriul software. A pornit SpaceX, din nou cu proprii bani, și s-a aruncat cu capul înainte. Misiunea: să scadă în mod dramatic costul călătoriilor spațiale astfel încât să transforme umanitatea într-o specie multi-planetară.

Tesla și restul

Doi ani mai târziu, în timp ce conducea SpaceX ce se afla într-o continuă creștere, un prieten l-a dus pe Elon la o companie care se numea AC Propulsion, care crease un prototip pentru o mașină electrică foarte rapidă și cu rază lungă. L-a dat pe spate. Cutia Realității a software-ului lui Musk i-a spus că așa ceva nu este încă posibil, dar se pare că Musk nu era conștient de cât de departe au avansat baterile Litiu-Ion, și ce a văzut la AC Propulsion era ceea ce a pus „începerea unei companii trăsnet de producere a mașinilor electrice” în Cutia Realității din capul său.

S-a lovit de aceeași înțelepciune convențională despre costurile bateriilor pe care a întâlnit-o la costurile cu racheta. Bateriile nu au fost făcute niciodată suficient de ieftine pentru a permite existența unei mașini electrice, produse în masă și cu rază mare de acțiune deoarece costul cu fabricarea bateriilor era prea mare. El a utilizat aceeași logică plecând de la principiile fundamentale și un calculator pentru a determina că cea mai mare problemă era costul cu intermediarii, nu cu materiile prime, și a decis că, de fapt, înțelepciunea populară se înșeală și bateriile pot fi construite mult mai ieftin în viitor. Așa că a fost co-fondator la Tesla cu misiunea de a accelera apariția unei lumi bazate în principal pe mașini electrice – mai întâi prin oferirea de resurse și finanțare pentru companie, și mai apoi prin alocarea timpului și energiei sale din funcția de CEO.

Doi ani mai târziu, Musk a fost co-fondatorul SolarCity împreună cu verii săi, o comanie al cărei scop este să revoluționeze producția de energie prin crearea unei [companii de] utilități distribuită care ar instala sisteme de panouri solare pe milioane de case. Musk știa că puterea timpului/energiei sale, singura formă de putere care are limite, indiferent de cine ești, era în mare parte utilizată, dar el avea încă suficiente resurse – așa că el le-a pus la treabă pentru un alt țel din Bazinul Scopurilor.

Cel mai recent, Musk a inițiat schimbarea într-o altă arie care este importantă pentru el – modul în care oamenii călătoresc din oraș în oraș. Ideea lui este că ar trebui să fie un mod complet nou de transport care ar permite transportarea oamenilor pe sute de kilometric prin intermediul unui tub. El numește asta Hyperloop. Pentru acest proiect, el nu își folosește timpul, energia sau resursele. În schimb, prin prezentarea ideilor într-un articol și susținerea unei competiții pentru ingineri ca să își testeze inovațiile, el își folosește puterea conexiunilor și puterea de persuasiune pentru a crea schimbare.

Există multe timpuri de companii care crează software. Ele se gândesc timp de mai mulți ani asupra celei mai bune și eficiente metode de a-și crea produsul. Musk vede oamenii precum computerele, și își vede propriul software din creier ca cel mai important produs pe care îl deține – și din moment ce nu există companii care crează software pentru creier, el și l-a creat singur, îl testează în fiecare zi și face actualizări permanente. Din acest motiv este scandalos de eficient, de aceea poate perturba mai multe industrii imense în același timp, de aceea poate învăța atât de rapid, poate crea strategii atât de inteligent și poate să vadă viitorul atât de clar.

Această parte din ce face Musk nu este complicat – este de bun simț. Întreaga ta viață merge pe software-ul din creierul tău – de ce nu ai fi obsedat cu optimizarea lui?

Și totuși, nu numai că cei mai mulți dintre noi nu sunt obsedați de propriul software – cei mai mulți dintre noi nu își înțeleg propriul software, cum funcționează sau de ce funcționează așa. Să încercăm să înțelegem de ce.

Software-ul majorității oamenilor

Tot timpul auzi date despre dezvoltarea umană și cum atât de mult din caracterul tău este determinat de experiențele tale din timpul anilor formatori. Creierul unui nou născut este o bilă maleabilă de lut, și sarcina lui când se naște este să învețe repede mediul în care s-a născut și să înceapă să se modeleze în unealta optimă pentru a supraviețui în acele circumstanțe. De aceea este atât de ușor pentru copii tineri să învețe aptitudini noi.

Pe măsură ce oamenii îmbătrânesc, lutul începe să se întărească și devine din ce în ce mai dificil să schimbi modul în care creierul operează. Bunica mea utilizează computerul de la fel de mult timp ca și mine, dar eu îl utilizez confortabil și ușor deoarece creierul copilăriei mele era mai maleabil și s-a adaptat mai ușor aptitudinilor necesare operării computerului, în timp ce ea face aceeași față când operează computerul pe care o face broasca mea țestoasă când o pun pe o masă de sticlă și crede că plutește în mod inexplicabil deasupra podelei. Ea va folosi un computer atunci când trebuie, dar nu este prietenul ei.

Așadar când vine vorba de software-ul creierului nostru – valorile noastre, percepțiile, sistemul de credințe, tehnicile de raționare – ce anume învățăm de-a lungul acelor ani timpurii importanți?

Toată lumea este crescută diferit, dar pentru majoritatea oamenilor pe care îi cunosc, a fost ceva de genul:

Am fost învățați tot felul de lucruri de către părinții și profesorii noștri – ce e bine și ce e rău, ce e sigur și ce e periculos, tipul de persoană care trebuie să fii și care nu trebuie să fii. Dar ideea era: eu sunt un adult așadar știu mult mai multe decât tine despre acest subiect, nu e deschis comentariilor, nu te contrazice, doar supune-te. Atunci intră în scenă clișeicul joc „De ce?”.

Instinctul unui copil nu este să știe ce trebuie și ce nu trebuie făcut, el vrea să înțeleagă regulile mediului lui. Și pentru a înțelege ceva, trebuie să ai o idee despre cum a fost construit acel lucru. Când părinții și profesorii îi spun unui copil să facă ABC și să asculte pur și simplu, e ca și cum ai instala un software deja proiectat în capul copilului. Când copii întreabă De ce? și apoi De ce? și apoi De ce?, ei încearcă să deconstruiască acel software pentru a vedea cum a fost construit – să ajungă la principiile fundamentale de dedesubt astfel încât să cântărească cât de mult să le pese despre ceea ce adulții par a fi foarte insistenți.

Primele dăți când copilul pune întrebările De ce?, părinții cred că este drăgălaș. Dar mulți părinți, și cei mai mulți profesori, ajung la o soluție de a întrerupe jocul:

Pentru că așa am spus eu.

„Pentru că așa am spus eu” introduce o limită concretă în efortul de deconstrucție al copilului peste care niciun De ce? nu mai poate trece. El spune „Vrei principii fundamentale? Uite-le! Acestea sunt. Nu mai sunt necesare alte întrebări De ce?. Acum pune-ți bocancii în picioare pentru că așa am spus eu și hai să mergem.”

Imaginează-ți cum ar arăta asta în lumea oamenilor de știință.

Pentru a fi sinceri, viața părinților nu e tocmai roz. Trebuie să facă toate lucrurile pe care obișnuiau să le facă, numai că acum există aceste creaturi slabe, narcisiste, pe care trebuie să le întrețină și care cred că părinții există pentru a-i servi pe ei. Într-o zi aglomerată, cu o dispoziție proastă, cu 80 de lucruri de făcut, seria de întrebări De ce? este un coșmar.

Dar este un coșmar ce merită îndurat. O comandă sau o lecție sau un cuvânt de înțelepciune care apare fără nicio înțelegere a pașilor de logică pe care a fost construit înseamnă hrănirea copilului cu un pește în loc de învățarea acestuia cum să gândească. Și când acesta e modul în care suntem crescuți, sfârșim cu o găleată de pești și nicio undiță – o piesă de software instalat pe care am învățat cum să îl folosim, dar fără abilitatea de a programa ceva singuri.

Școala face lucrurile mai rele. Unul din gânditorii mei preferați, scriitorul Seth Godin (al cărui blog debordează de înțelepciunea raționamentelor ce pleacă de la principiile fundamentale), explică într-un discurs TED despre școală că actualul sistem educațional este produsul Revoluției Industriale, o perioadă care a catapultat productivitatea și standardul de viață. Dar împreună cu mai multe fabrici a apărut nevoia de mai mulți muncitori în fabrici, așadar sistemul nostru educațional a fost reproiectat în jurul acelui scop. El explică:

Înțelegerea era: educația publică universală avea ca singur scop nu antrenarea savanților de mâine – aveam destui savanți. Era antrenarea oamenilor dispuși să lucreze în fabrici. Trebuia să învețe oamenii cum să se comporte, cum să se conformeze, cum să se potrivească. „Te procesăm timp de un an întreg. Dacă ești stricat, te menținem și te mai procesăm o dată. Te aranjăm în rânduri, așa cum sunt organizate lucrurile la fabrică. Am construit un sistem bazat pe oameni interschimbabili deoarece fabricile sunt bazate pe componente interschimbabile.”

Alătură acest concept cu ceea ce un alt scriitor favorit al meu, James Clear, explica recent pe blogul său:

În 1960, un cercetător pe nume George land a făcut un studiu pe 1600 de copii cu vârsta de cinci ani și 98% dintre ei se încadrau la categoria „foarte creativi”. Dr. Land a re-testat fiecare subiect la intervale de cinci ani. Când aceeași copii au ajuns la vârsta de 10 ani, doar 30% mai erau foarte creativi. Acest număr a scăzut la 12% la vârsta de 15 ani și la doar 2 procente la vârsta de 25. Pe măsură ce copii creșteau și deveneau adulți au avut creativitatea efectiv scoasă din ei. În cuvintele Dr. Land, „comportamentul non-creativ este învățat”.

Are sens, nu? Gândirea creativă este un văr bun al raționamentului de la principiile fundamentale. În ambele cazuri, gânditorul trebuie să își inventeze propriile căi de gândire. Oamenii se gândesc la creativitate ca la un talent înnăscut, dar de fapt e mai mult un mod de a gândi – e versiunea de a gândi la a picta pe o pânză goală. Dar pentru a face asta este nevoie de software al creierului care este abil și antrenat la a veni cu lucruri noi, și școala ne învață fix opusul – să urmăm liderul și să devenim foarte buni la a trece teste. În loc de o pânză goală, școala le dă copiilor o carte de colorat și le spune să nu depășească liniile. 9

Ce înseamnă toate astea e că în perioada când creierul este cel mai maleabil, părinții, profesorii și societatea ajung să pună lutul nostru într-o matriță și să o strângă foarte tare într-o formă predefinită.

Și când creștem mari, fără să fi învățat cum să ne construim propriul stil de raționament și fără să trecem prin perioada de căutare a sufletului de care gânditorii independenți au nevoie, sfârșim prin a fi dependenți de orice software a fost instalat în noi pentru totul – software care, venind de la părinți și profesori, a fost proiectat cu 30 de ani în urmă.

30 de ani, dacă suntem norocoși. Să ne gândim la asta pentru un moment.

Să presupunem că ai o mamă arogantă care insistă ca tu să crești având valorile ei, viziunea ei asupra lumii, fricile ei și ambițiile ei – deoarece ea știe mai bine, deoarece este o lume rea afară, deoarece XYZ este respectabil, deoarece așa a spus ea.

Capul tău poate ajunge să funcționeze toată viața ta cu software-ul „pentru că așa a spus mama”. Dacă începi să pui întrebările De ce? în legătură cu motivul pentru care ai slujba actuală, poate dura câteva reprize, dar cel mai probabil vei ajunge la un zid care este o versiune a „pentru că așa a spus mama”.

Dar de ce spune mama asta?

Mama spune asta pentru că mama ei a spus asta – după ce a crescut în 1932 în Polonia, unde se trăgea dintr-o familie unde tătăl ei a spus asta pentru că tatăl lui – un preot dintr-un oraș mic de lângă Cracovia – a spus asta după bunicul lui, care a văzut niște lucruri teribile care au avut loc în timpul Răscoalei Siberiene din 1866, care a înrădăcinat în capul copiilor săi niște lecții de viață critice despre cum să nu se asocieze niciodată cu fierarii.

După un lung joc de telefonul fără fir, mama ta se uită în jos la slujbele de birou și tu te trezești crezând cu tărie că singura carieră respectabilă este în gazetărie. Și poți să enumeri o grămadă de motive pentru care simți asta – dar dacă cineva ți-ar descoase cu adevărat motivele și raționamentul din spatele lor, ai ajunge într-un loc confuz. Devine confuz acolo jos deoarece principiile fundamentale de la bază sunt o încrengătură de valori și credințe a mai multor oameni din mai multe generații și țări – o grămadă de oameni care nu sunt tu.

Un exemplu comun în lumea de azi este că mulți oameni pe care îi cunosc au fost crescuți de oameni care au fost crescuți de oameni care au trecut prin Marea Criză din 1929. Dacă soliciți sfaturi legate de carieră de la cineva născut în SUA în anii 1920, e o șansă mare ca rezultatul să fie format de următorul software:

Persoana a trăit o viață lungă și a ajuns până în 2015, dar software-ul lor a fost scris în timpul Marii Crize, și dacă nu e tipul care reflectează și evoluează în mod regulat, ei încă gândesc cu software din 1930. Și dacă au instalat același software în capul copiilor lor care la rândul lor l-au instalat în capul copiilor lor, ajungi la situația în care un membru al Generației Y de azi să se simtă prea speriat să urmeze o carieră antreprenorială sau artistică și care e complet ignorant la faptul că este bântuit de fantoma Marii Depresiuni.

Când software-ul vechi este instalat pe computere noi, oamenii ajung cu un set de valori care nu sunt bazate necesarmente pe propria gândire critică, un set de credințe despre lume care nu este necesarmente bazat pe lumea în care trăiesc și un set de opinii pe care le-ar fi greu să le apere cu inima deschisă.

Cu alte cuvinte, un set de convingeri care nu se bazează pe date reale. Avem un cuvânt pentru asta.

Dogmă

Nu știu care e problema cu oamenii: ei nu învață prin intermediul înțelegerii, ei învață în alt mod – papagalicește. Cunoștințele lor sunt atât de fragile! – Richard Feynman

Dogma este peste tot și vine într-o mie de varietăți – dar formatul general este același:

X este adevărat deoarece [o autoritate] spune că e. Autoritatea poate fi multe lucruri.

Dogma, spre deosebire de raționamentul ce pleacă de la principiile fundamentale, nu este personalizată pe măsura celui care crede în ea sau a mediului din care el face parte și nu este menită a fi criticată și ajustată pe măsură ce lucrurile se schimbă. Nu este software ce poate fi modificat – este un set de reguli tipărite. Regulile ei pot avea la bază un raționament al unui anumit gânditor într-un anumit set de circumstanțe, de la un anumit moment în trecutul îndepărtat sau dintr-un loc îndepărat, sau poate să nu aibe la bază niciun raționament. Dar asta nu contează deoarece se presupune că oricum nu trebuie să sapi prea adânc – se presupune că doar trebuie să o accepți, să o îmbrățișezi și să trăiești pe baza ei. Nicio demonstrație nu este necesară.

Se poate să nu-ți placă să trăiești pe baza dogmei altcuiva, dar nu prea ai de ales. Când încercărilor din copilărie de a înțelege lucrurile li se răspunde cu „Pentru că așa am spus eu”, și tu absorbi mesajul implicit „Propria ta capacitate de a raționa este o prostie, nici măcar  nu încerca, doar urmează aceste reguli pentru a nu-ți distruge viața”, crești cu prea puțină încrede în propriul proces de gândire. Când nu ești forțat să îți construiești propriile căi de gândire, poți să sari peste procesul greoi de introspecție ce îți permite să îți descoperi proprile valori și de experiența dureroasă uneori de a-ți testa acele valori în lumea reală și realizarea că trebuie să ți le ajustezi – așa că ajungi un amator complet în ale gânditului.

Doar abilitățile puternice de raționare îți pot crea o cale unică în viață și, fără ele, dogma te va forța destul de repede să trăiești viața altcuiva. Dogma nu te cunoaște și nici nu-i pasă de tine și de cele mai multe ori este complet greșită pentru tine – va face un potențial pictor fericit să își petreacă viața ca avocat și un potențial avocat fericit să își petreacă viața ca pictor.

Dar atunci când nu știi cum să gândești, nu știi cum să evoluezi sau să te adaptezi. Dacă dogma cu care ai crescut nu e bună pentru tine, poți să o respingi, dar ca un gânditor amator, să încerci de unul singur de obicei sfârșește cu o altă dogmă pe care o îmbrățisezi – alt set de reguli pe care să le urmărești și altă autoritate căreia să i te supui. Nu știi cum să îți creezi propriul software, așa că îl instalezi pe al altcuiva.

Oamenii nu fac asta intenționat – de obicei dacă noi respingem o dogmă, intenția e de a ne elibera de o viață de gândire dogmatică cu totul și să înfruntăm vânturile reci ale gândirii independente. Dar gândirea dogmatică este un obicei greu de învins, în special atunci când este tot ce ai cunoscut vreodată. Am o prietenă care tocmai a născut și mi-a spus că ea este mult mai deschisă la minte decât părinții ei, deoarece ei au vrut de la ea să aibe o carieră prestigioasă, dar ea ar fi deschisă ca fiica ei să facă ce vrea. După un minut, gândindu-se la asta, a spus: „De fapt nu, ce vreau să spun este că dacă ea ar vrea să se ducă să facă ceva, precum să își petreacă viața la o fermă din Montana, aș fi OK cu asta și părinții mei nu ar fi fost niciodată de acord – dar dacă ar spune că vrea să se ducă să muncească la un fond de hedging atunci aș omorâ-o”. A realizat la mijlocul proproziției că ea nu era atât de eliberată de gândirea rigidă și dogmatică a părinților ei, ea doar a schimbat brandul dogmei.

Aceasta este capcana dogmei, și este greu de scăpat. În special din moment ce dogma are un aliat puternic – grupul.

Triburi

Unele lucruri cred că sunt foarte conservatoare, sau foarte liberale. Cred că atunci când cineva cade într-o singură categorie pentru toate lucrurile, sunt foarte suspicios. Nu are sens pentru mine să ai aceeași soluție pentru toate problemele. – Louis C. K.

La ce se rezumă majoritatea gândirii dogmatice este o altă frază bună a lui Seth Godin:

Oamenii ca noi fac lucrurile așa.

Este strigătul de regrupare al tribalismului.

Există o distincție importantă pe care trebuie să o facem aici. Tribalismul tinde să aibe o conotație negativă, dar conceptul de trib în sine nu este rău. Un trib este doar un grup de oameni legați între ei prin ceva ce au în comun – o religie, o etnicitate, o naționalitate, familie, o filosofie, o cauză. Creștinismul este un trib. Partidul Democratic din SUA este un trib. Australienii sunt un trib. Fanii Radiohead sunt un trib. Fanii Arsenal sunt un trib. Scena teatrului muzical din New York reprezintă un trib. Universitatea Temple este un trib.

Și în triburile mari există alte triburi mai mici, sub-triburi. Familia ta extinsă este un trib, din care familia apropriată este un sub-trib. Americanii sunt un trib, din care Texanii sunt un sub-trib, din care Creștinii Evanghelici din Amarillo, Texas sunt un sub-sub-trib.

Ce face tribalismul un lucru bun sau un lucru rău depinde de membrii tribului și de relația acestora cu tribul. În particular, o simplă distincție:

Tribalismul este bun atunci când tribul și membrul tribului au amândoi o identitate independentă și se întâmplă să fie aceeași. Membrul tribului a ales să facă parte din acest trib deoarece s-a nimerit să se potrivească cu el. Dacă identitatea tribului sau a membrului evoluează până la punctul în care cele două nu se mai potrivesc, atunci persoana va pleca din trib. Să denumim asta tribalism conștient.

Tribalismul este rău atunci când identitatea individului și a tribului sunt una și aceeași.  Identitatea membrilor tribului este determinată de orice se nimerește să spună dogma tribului. Dacă identitatea tribului se schimbă, identitatea membrilor se schimbă simultan. Identitatea membrilor tribului nu se poate schimba independent de identitatea tribului deoarece membrii nu au o identitate independentă. Să numim asta tribalism orb.

În tribalismul conștient, membrii tribului și identitatea lor sunt pe primul loc. Identitatea membrilor tribului este masculul alfa, și identitatea lor determină tribul în care se află. În tribalismul orb, tribul este pe primul loc. Tribul este masculul alfa și tribul determină identitatea lor.

Asta nu e alb și negru – e un spectru – dar atunci când cineva este crescut fără abilități puternice de gândit,  îi pooate lipsi o identitate independentă și poate sfârși vulnerabil la tribalismul orb – în special cu diversele triburi în care se naște. La asta se referea Einstein când a spus „ Puțini sunt cei care pot exprima cu calm opinii care diferă de prejudecățile mediului lor social. Cei mai mulți dintre oameni sunt incapabili să formeze asemenea opinii”.

Un trib mare cum este o religie sau o națiune sau un partid politic vor conține membrii care vor fi pe întregul spectru, de la conștient-la-orb. Dar unele triburi vor atrage ele însele un anumit tip de adepți. Este perfect logic că pe măsură ce e mai rigid și sigur și dogmatic un trib, să atragă membrii care sunt orbi. ISIS va avea un procent mult mai mare de membri orbi decât Clubul Filosofic de la Londra.

Alura triburilor dogmatice are sens – ele farmecă părțile centrale ale naturii umane.

Oamenii râvnesc la conexiuni și camaderie, și o dogmă călăuzitoare este un lipici care adună împreuncă un grup de indivizi unici ca și cum ar fi unul.

Oamenii vor securitate internă, și pentru cineva care crește simțindu-și șubred propriul caracter distinctiv, un trib și dogma călăuzitoare este o linie a vieții critică – un magazin unic pentru întreaga suită de opinii și valori umane.

Oamenii tânjesc de asemenea după confortul și siguranța certitudinii, și nicăieri nu este această convingere mai prezentă decât în conștiința colectivă a tribalismului orb. În timp ce opiniile bazate pe date ale omului de știință sunt doar atât de puternice precum dovezile pe care le are și sunt în mod inerent supuse schimbării, dogmatismul tribal este un exercițiu al credinței, și fără a avea date de care să fie legați, membrii orbi ai tribului cred ceea ce cred cu certitudine.

Am discutat de ce matematica are demonstrații, știința are teorii și viața … ar trebui să ne limităm la ipoteze – dar tribalismul orb înaintează cu încrederea unui matematician:

Fie (deoarece tribul spune asta): A=B

Fie (deoarece tribul spune asta): B=C+D

Atunci, cu certitudine: A=C+D

Și din moment ce alții din trib se simt siguri cu privire la lucruri, propria certitudine este asigurată și întărită.

Dar există un preț mare pentru acest confort. Insecuritatea poate fi rezolvată prin metoda grea sau prin metoda ușoară – și prin oferirea de soluții ușoare, triburile dogmatice elimină presiunea de a face munca grea de a evolua într-o persoană mai independentă cu o identitate definită intern. În acest fel, triburile dogmatice sunt un facilitator al deficiențelor membrilor tribului.

Chestia meschină atât cu dogma tribală rigidă cât și cu apartenența oarbă este că le place să se mascheze ca apartenență cu gânduri deschise și cu conștiință. Eu cred că mulți dintre noi sunt mai aproape de partea cu apartenența oarbă cu anumite triburi din care facem parte decât recunoaștem – și acele triburi din care facem parte pot să nu fie atât de deschise la minte precum le credem noi.

Un bun test pentru asta este intensitatea facorului noi. Acel cuvânt cheie din „Oamenii ca noi fac lucrurile așa” te pot băga în belea foarte rapid.

„Noi” se simte bine. O mare parte a atracției de a fi membru într-un trib este că ajungi să faci parte dintr-un „Noi”, ceva ce oamenii sunt presetați să caute. Și un „Noi” larg este drăguț – precum „Noi” dintre membrii tribului conștient, independent.

Dar „Noi” din tribalismul orbesc este înfiorător. În tribalismul orbesc, dogma călăuzitoare a tribului joacă rol de identitate a membrilor tribului, și factorul „Noi” întărește acest concept. Membrii conștienți ai tribului ajung la concluzii, membrii orbi ai tribului sunt concluzii. Cu un „Noi” orbesc, dacă modul în care ești ca individ se nimerește să conțină opinii, trăsături sau principii care cad în afara zidurilor exterioare ale dogmei, ele vor trebui lepădate – sau lucrurile vor lua o turnură nasoală. Prin sfidarea dogmei tribului tău, tu sfidezi atât simțul certitudinii de unde membrii tribului capătă puterea și liniile clare ale identității pe care ei se bazează.

Cel mai bun prieten al unui „Noi” este nemesisul lui – ei. Nimic nu unește un grup de „Noi” precum un „Ei” urât în mod colectiv, iar tribalismul orbesc este de obicei definit la fel de mult de faptul că urâsc dogma Lor cât și de faptul că respectă dogma proprie.

Orice element rigid, ce include identitatea orbească este prezent în propria viață tribală a ta se va revela când vei avea curajul să validezi orice parte a dogmei rivalilor Ei.

Încearcă. Data viitoare când ești cu un membru al unui trib din care faci parte, exprimă o râzgândire care te aliniază pe un anumit subiect cu cei pe care tribul tău îi consideră ca fiind Ei. Dacă ești un creștin religios, spune oamenilor la biserică că nu mai ești sigur că există un Dumnezeu. Dacă ești un artist în Boulder, explică la următoarea cină că încălzirea globală poate să fie o farsă a liberalilor. Dacă ești un irakian, spune-i familiei tale că te simți pro-Israel. Dacă tu și partenerul tău sunteți republicani devotați, spune-i că te-ai răzgândit în privința Obamacare. Dacă ești din Boston, spune-te prietenilor tăi că ții cu Yankees anul acesta deoarece îți place mai mult grupul lor de jucători.

Dacă ești într-un trib cu o mentalitate orbească de certitudine totală, probabil vei vedea o privire îngrozită. Nu doar că va suna greșit, va suna a erezie. S-ar putea înfuria, vor încerca în mod pasional să te convingă să te râzgândești, s-ar putea să întrerupă conversația – dar nu va fi nicio conversație deschisă. Și pentru că identitatea este atât de amestecată cu credința în tribalismul orbesc, persoana s-ar putea să ți se pară mult mai puțin apropiată după aceea. Asta deoarece pentru oamenii  din triburi rigide, o dogmă împărtășită joacă un rol mai important în relațiile apropiate decât ar fi ei dispuși să recunoască.

Majoritatea dezbinărilor majore din lumea noastră iau naștere din tribalism orbesc, și la capătul extrem al spectrului – unde oamenii sunt oi– tribalismul orbesc poate duce la lucruri terifiante. Ca acele momente din istorie când puțini oameni răi și carismatici pot construi o armată uriașă de soldați loiali doar prin afișarea puterii și pasiunii. Deoarece tribalismul orbesc este adevăratul inamic din spatele celor mai mari atrocități:

Cei mai mulți dintre noi posibil nu s-ar fi alăturat partidului Nazist, deoarece cei mai mulți dintre noi nu sunt la capătul extrem al spectrului. Dar nu cred că mulți dintre noi sunt la capătul celălalt. În schimb, suntem undeva în centrul cețos – tărâmul bucătarilor.

Bucătarul și Chef-ul

Diferența între cum gândește Elon și cum gândesc majoritatea oamenilor este precum diferența dintre un bucătar obișnuit și un chef.

Cuvintele bucătar și chef par a fi sinonime [n. trad. cook and chef în engleză]. Și în lumea reală, sunt des folosite interșanjabil. Dar în acest post, când spun chef, nu mă refer la chef-ul obișnuit. Mă refer la chef-ul deschizător de drumuri – tipul de bucătar care inventează rețete. Și pentru scopurile noastre, toți ceilalți care intră în bucătărie – toți cei care urmează rețete – sunt bucătari obișnuiți.

Tot ceea ce mănânci – fiecare parte a fiecărui fel pe care îl cunoaștem atât de bine – a fost la un moment în trecut creat pentru prima oară. Grâul, roșiile, sarea și laptele există de mult timp, dar la un moment dat, cineva a spus „Ce ar fi dacă aș lua ingredientele astea și aș face asta… și asta … și asta” și a sfârșit prin a crea prima pizza. Asta e opera unui chef.

De atunci, numai Dumnezeu știe câți oameni au făcut o pizza. Asta e opera unor bucătari obișnuiți.

Chef-ul gândește de la principiile fundamentale și, pentru el, principiile fundamentale sunt ingredientele comestibile crude. Astea sunt piesele puzzle-ului, blocurile de lego, și el lucrează plecând de la ele, folosindu-și experiența, instinctele și papilele gustative.

Bucătarul lucrează cu o versiune care e deja acolo – o rețetă de un anumit fel, un fel de mâncare pe care l-a încercat și i-a plăcut, o masă pe care a văzut-o făcută de altcineva.

Bucătarii se împart într-o gamă largă. La un capăt, ai bucătari care gătesc doar urmând rețeta la virgulă – măsurând cu atenție fiecare ingredient exact cum dictează rețeta. Rezultatul este o masă delicioasă care are același gust precum a fost proiectat în rețetă. Mai jos pe scală puțin, ai un bucătar mai încrezător – cineva cu experiență care înțelege esența rețetei și apoi își folosește aptitudinile și instinctele pentru a o face în modul lui. Rezultatul este ceva puțin mai diferit, apropiat de stilul lui care are același gust ca rețeta dar nu chiar. La capătul îndepărtat al spectrului bucătarilor, ai un inovator care își prepară propriile amestecuri. Un burger de miel cu chiflă de legume, o pizza cu unt de arahide și jeleu, o plăcintă cu semințe de dovleac și scorțișoară. 10

Dar ce au în comun toți acești bucătari e că punctul lor de pornire este ceva ce deja există. Chiar și bucătarul inovator face doar o iterație a unui burger, o pizza sau o plăcintă.

La capătul îndepărtat al spectrului ai chefi. Un chef poate să facă mâncare bună sau teribilă, dar orice ar face, este rezultatul propriului proces de gândire, de la baza selectării ingredientelor până la felul final din vârf.

În lumea culinară, nu e nimic greșit în a fi bucătar. Cei mai mulți oameni sunt bucătari deoarece pentru cei mai mulți oameni, inventarea de rețete nu este scopul lor.

Dar în viață – când vine vorba de „rețetele” de gândire pe care le folosim ca să luăm decizii – ar trebui să ne gândim de două ori unde ne aflăm pe spectrul de mai sus.

Într-o zi tipică, un „gânditor bucătar” și un „gânditor chef” nu operează atât de diferit. Chiar și chef-ul devine rapid epuizat de energia mentală necesară gândirii de la principiile fundamentale și, de cele mai multe ori, să facă asta nu merită. Ambele tipuri de oameni își petrec ziua obișnuită cu software-ul creierului rulând pe auto-pilot și centrii de luare ai deciziilor în mod conștient adormiți.

Dar apoi vine o zi când trebuie să îți dai seama de ceva nou. Poate și bucătarului și chef-ului le sunt date câte o sarcină la muncă să creeze o strategie de marketing mai bună. Sau poate că nu sunt fericiți la locul de muncă și vor să se gândească la ce afacere să pornească. Poate plac pe cineva pe care nu s-au așteptat să placă vreodată și trebuie să își dea seama ce să facă în legătură cu asta.

Oricare ar fi această nouă situație, auto-pilotul nu este suficient – asta este ceva nou și nici software-ul bucătarului nici al chef-ului nu a mai făcut asta vreodată. Ceea ce lasă doar două opțiuni:

Creează. Sau copiază.

Chef-ul spune „Ok, hai să ne apucăm de treabă”, își suflecă mânecile și face ce a făcut întotdeauna în aceste situații – el comută pe partea activă a software-ului de luat decizii și se pune pe treabă. Se uită la ce informații are și caută de ce mai are nevoie. Se gândește la starea actuală a lumii și reflectează unde se află valorile și prioritățile sale. El adună acele ingrediente fundamentale și începe să creeze o cale de gândire. Necesită ceva muncă grea, dar în cele din urmă calea îl conduce  la o ipoteză. Știe că este probabil greșită, și pe măsură ce noi informații apar, el va „gusta-testa” ipoteza și o va ajusta. Își ține centrul de luare a deciziilor în stand-by pentru următoarele săptămâni pe măsură ce face o serie de ajustări la ipoteza defectuoasă – puțin mai multă sare, mai puțin zahăr, un ingredient principal care trebuie schimbat cu altul. În final, este suficient de satisfăcut de cum se mișcă lucrurile și se mută înapoi pe auto-pilot. Această nouă decizie face parte din rutina automată  – o nouă rețetă în cartea de bucate – și o va verifica din când în când să facă ajustări sau pe măsură ce noi informații pertinente apar, la fel cum face asta pentru toate părțile software-ului său.

Bucătarul habar nu are ce se întâmplă în paragraful anterior. Software-ul de gândire al bucătarului se numește „Pentru că rețeta spune așa”, și este mai mult un catalog al rețetelor computerizat decât un program de computer. Când bucătarul trebuie să ia o decizie care îi va schimba viața, el verifică colecția de rețete scrise de o autoritate, o găsește pe cea în care are încredere în acea situație particulară și citește pașii pe care trebuie să îi urmeze – ca WWJD (What Will Jesus Do – Ce ar face Iisus), cu excepția faptului că J este înlocuit de ce autoritate se întâmplă să fie de încredere în acea problemă. Pentru cele mai multe întrebări, autoritatea este tribul, din moment ce dogma tribală a bucătarului acoperă deciziile standard. Dar în acest caz particular, bucătarul a răsfoit cartea de rețete a tribului și nu a putut găsi nicio secțiune despre acest tip de decizie. Așa că trebuie să facă rost de o rețetă de la altă autoritate în care are încredere pentru aceste lucruri. O dată ce bucătarul găsește rețeta potrivită, poate să o pună în catalogul lui și să o folosească pentru toate deciziile viitoare în această privință.

Mai întâi, bucătarul încearcă la câțiva prieteni. Catalogul lui nu are informațiile necesare, dar poate unul de-al lor are. Le cere sfatul – nu ca să îl folosească ca exemplu suplinitoriu pentru el, ci ca să devină propriul raționament.

Dacă asta nu produce rezultate puternic dogmatice, el se va îndrepta către eternul refugiu – înțelepciunea populară.

Societatea ca întreg este propriul trib larg, de cele mai multe ori întinzându-se pe întreaga țară sau chiar parte de lume, și ceea ce numim „înțelepciune populară” este propria carte de rețete dogmatică directoare – online și disponibilă publicului. În mod obișnuit, pe măsură ce tribul e mai mare, cu atât mai generală și învechită este dogma – iar baza de date a înțelepciunii populare lucrează ca un website al statului actualizat ultima oară în 1992. Dar când bucătarul nu poate alege nimic altceva, este ca un vechi prieten de nădejde.

Și în acest caz – să spunem că bucătarul se gândește să înceapă o afacere și vrea să știe care sunt posibilitățile – înțelepciunea populară îi apără spatele. El tastează comenzile în interfață, așteaptă câteva minute, și apoi sistemul arată următorul răspuns:

Bucătarul, descurajat total, îi mulțumește mașinii și își actualizează Cutia Realității în consecință.

Cu alegerea făcută (să nu înceapă o afacere), el își schimbă software-ul pe modul autopilot. Gata.

Musk numește modul de gândire al bucătarului „gândire prin analogie” (spre deosebire de raționament de la principiile fundamentale), care este un eufemism drăguț. Data viitoare când un copil este prins copiind răspunsurile la un examen de la un alt coleg în timpul testului, ar trebui să explice că doar gândea prin analogie.

Dacă începi să te uiți după asta, o să vezi bucătari/chefi peste tot. Există chefi și bucătari în lumea muzicii, artei, tehnologiei, arhitecturii11, afacerilor, comediei, dezvoltării de aplicații, antrenorilor de fotbal, educației și strategiei militare. Și în fiecare caz, deși ambele părți sunt de obicei doar pe auto-pilot, cântând același album la fiecare concert, în acele momente cheie cântre e timpul să scrie un nou album – acele momente de adevăr în fața unei pânze goale, un document Word gol, o nouă foaie de hârtie milimetrică, o nouă tablă – chef-ul și bucătarul obișnuit își relevă adevărata față. Chef-ul crează pe când bucătarul obișnuit, într-o formă sau alta, copiază.

Și diferența de rezultat e enormă. Pentru bucătarii obișnuiți, chiar și cel mai inovativ tip, există mereu o limită a impactului pe care îl pot avea în lume, asta dacă nu este și niște noroc chior implicat. Chefii nu vor face ceva bun în mod garantat, dar unde este puțin talent și multă persistență, aproape sigur vor avea un impact. Uneori chef-ul este cel suficient de curajos să facă ceva mare – dar alteori, cineva nu simte dorința de a avea un impact și chef-ul este singurul cu tăria de caracter să iasă din joc. Să fii chef nu înseamnă să fii ca Elon Musk – înseamnă să fii tu însuți.

Nimeni nu vorbește despre „industria gândirii”, dar toți facem parte din ea și când vine vorba de chefi și bucătari, nu este diferită de orice altă industrie. Lucrăm în industria gândirii de fiecare dată când luăm o decizie.

Viața ta curentă, cu toate fețele și complexitatea, este ca un album al industriei gândirii. Întrebarea este, cum au apărut cântecele? Cum au fost compuse cântecele, și de către cine? Și în acele momente critice când este timpul să scrii un nou cântec, cum te apuci de procesul de creație? Începi cu ritmul și chitara de la o melodie existentă și compui melodia plecând de la ele. Cânți doar cover-uri?

Știu ce răspuns vrei să fie la întrebările astea. Este destul de clar – este mai bine să fii chef. Dar spre deosebire de marile distincții în viață – harnic vs leneș, etic vs. necinstit, grijuliu vs. egoist – când distincția chef/bucătar ne trece pe sub nas, nici măcar nu observăm că este acolo.

Ratarea distincției

La fel ca gama culinară bucătar-chef, gama vieții reale nu este binară – se află pe un spectru:

Dar sunt aproape sigur că atunci când majoritatea dintre noi se uită la spectru, credem că suntem mult mai la dreapta decât suntem în realitate. De obicei suntem mai asemănători cu bucătarul decât realizăm – doar că nu putem vedea de unde stăm.

De exemplu –

Bucătarii sunt imitatori – prin definiție.  Ei sunt bucătari pentru că în tot ceea ce fac, ei urmează un fel de rețetă. Dar cei mai mulți dintre noi nu ne gândim la noi înșine ca imitatori.

Un imitator, ne gândim, este o cârpă fără vreo minte a lui. Ne gândim la pozițiile de lider pe care le-am ocupat și la inițiativele pe care le-am avut la muncă și la modul în care nu ne lăsăm prietenii să facă pe șefii cu noi, și percem astea ca pe o evidență că nu suntem imitatori.

Dar problema este – tot ce demonstrează asta e că nu ești urmăritor în propriul tău trib. Cum bine a spus Einstein:

Pentru a fi un membru imaculat al unei turme de oi cineva trebuie, înainte de toate, să fie o oaie.

Cu alte cuvinte, tu poți fi un star și un lider în lumea sau în ochii părții tale de societate, dar dacă motivul principal pentru care ai ales acel țel în primul rând a fost pentru că rețetarul tribului tău spune că este un lucru impresionant și că îi face pe ceilalți membrii ai tribului să se minuneze, nu ești un lider – ești un urmăritor de succes. Și, după cum a spus Einstein, nu mai puțin un bucătar decât toți cei pe care i-ai impresionat.

Pentru a vedea adevărul, trebuie să privești în perspectivă până când poți să vezi adevăratul lider al bucătarilor: cartea de rețete.

Dar nu tindem să privim în perspectivă, și când ne uităm în jurul nostru în viață, focalizat,  ce pare a fi un sine independent și foarte unit poate fi doar o iluzie optică. 12. Ceea ce de obicei pare gândire independentă, privit în perspectivă este un joc de unește-punctele pe o variant pre-printată a unor pași așternuți de altcineva. Ce par a fi principii personale pot fi doar canoanele generale ale tribului tău. Ce par a fi opinii originale pot fii opinii date mură-în-gură de media sau de părinții noștri sau de prieteni sau de religie sau de o celebritate. Ce pare a fi Roark poate fi de fapt Keating (referință la The Fountainhead de Ayn Rand). Ce pare a fi calea vieții aleasă de noi poate fi doar o mână de drumuri pre-setate, aprobate de trib. Ce pare a fi creativitate poate fi doar colorarea unei cărți de colorat – asigurându-ne că rămânem în interiorul liniilor.

Din cauza acestei iluzii optice, nu suntem capabili să vedem defectele în propriul sistem de gândire sau să recunoaștem un gânditor neobișnuit atunci când vedem unul. În schimb, când un chef, gânditor independent, cu o minte științifică precum Elon Musk sau Steve Jobs sau Albert Einstein apare, cui atribuim succesul lui?

Hardware-ului superb.

Când ne uităm la Musk, vedem pe cineva cu geniu, cu viziune, cu puteri superumane. Și toate, presupunem, au fost înnăscute. Așa că pentru noi, spectrul apare cam așa:

La cum vedem noi, toți suntem o gașcă de chefi, gânditori independenți – și Musk e doar un chef cu adevărat impresionant.

Dar asta înseamnă că a) îl supraapreciem pe Musk și b) ne supraapreciem pe noi. Și ratăm complet adevărata poveste.

Musk este un chef impresionant cu siguranță, dar ce îl scoate atât de mult în evidență nu e faptul că este impresionant – ci că noi nu suntem chefi deloc.

Este ca o grămadă de mașini de scris care se uită la un computer și spun „Frate, aia este o mașină de scris talentată”.

Motivul pentru care ne este greu să vedem ce se întâmplă cu adevărat este că nu înțelegem că software-ul creierului este ceva. Nu ne gândim la creiere ca la computere, așadar nu ne gândim la distincția dintre hardware și software deloc. Când ne gândim la creier, ne gândim doar la hardware – chestia cu care ne naștem și pe care nu o putem schimba sau îmbunătăți. Mult mai puțin tangibil pentru noi este conceptul de cum raționăm. Vedem gândirea doar ca un lucru care se întâmplă, precum sângele care curge – este un proces care se întâmplă automat, și nu prea avem ce discuta sau face în legătură cu asta.

Și dacă nici măcar nu vedem distincția hardware/software, cu siguranță nu putem vedea distincția mult mai nuanțată dintre software-ului unui chef și al unui bucătar.

Pentru că nu vedem software-ul de gândit ca ceea ce este – o abilitate critică în viață, ceva care poate fi învățat, antrenat și îmbunătățit și factorul major care separă oamenii care fac lucruri mărețe de cei care nu fac – eșuăm în a înțelege unde se joacă cu adevărat jocul vieții. Nu recunoaștem gânditul ca un lucru care poate fi creat sau copiat – și în același mod în care confundăm comportamentul nostru de bucătari ca fiind gândire independentă, confundăm gândirea independentă cu adevărat a chef-ului ca fiind o abilitate excepțională, aproape magică.

Trei exemple:

1. Noi confundăm viziunea clară a chef-ului asupra prezentului cu viziunea în viitor

Sora lui Musk, Tosca, a spus „Elon deja a fost în viitor și s-a întors să ne spună ce a găsit” 13 Asta e ceea se mulți oameni cred despre Musk – că el este un vizionar, că el poate cumva să vadă lucruri pe care noi nu le putem vedeam. Noi credem că e așa:

Dar de fapt este cam așa:

Înțelepciunea populară se schimbă greu, și este o întârziere semnificativă între momentul când ceva devine realitate și înțelepciunea populară este revizuită ca să reflecte această realitate. Și până o face, realitatea deja a ajuns în altă parte. Dar chefii nu sunt atenți la asta, gândind în schimb pe baza folosirii ochilor și experienței proprii. Prin ignorarea înțelepciunii populare în favoarea privirii prezentului așa cum este el de fapt și stând la curent cu faptele ce se întâmplă în lume pe măsură ce se întâmplă în timp real – în ciuda a ce are de spus înțelepciunea populară – chef-ul poate acționa pe baza informațiilor pe care ceilalți nu au primit permisiune să acționeze încă.

2. Confundăm înțelegerea precisă a riscului din partea chef-ului cu curajul

Îți amintești citatul din Musk de mai devreme?

Când eram copil, îmi era foarte frică de întuneric. Dar după am ajuns să realizez, întunericul înseamnă doar absența fotonilor în spectrul vizibil – de la 400 la 700 nanometri. Atunci m-am gândit, e destul de stupid să îmi fie frică de absența fotonilor. Și de atunci nu mi-a mai fost frică de întuneric.

Este doar un copil chef care evaluează faptele reale ale unei situații și decide că frica lui era nepotrivită.

Ca adult, Musk a spus:

Uneori oamenilor le este prea frică să pornească o companie. Pe bune, care e cel mai rău lucru care se poate întâmpla? Nu vei muri de foame, nu vei muri din cauza expunerii la elemente – care e cel mai rău lucru care se poate întâmpla? 14.

Același citat, nu?

În ambele cazuri, Musk a spus „Oamenii consideră X ca fiind înfricoșător, dar frica lor nu se bazează pe logică, așadar mie nu îmi este frică de X”. Asta nu e curaj – asta e logică.

Curaj înseamnă să faci ceva riscant. Risc înseamnă să te expui în fața pericolului. Înțelegem în mod intuitiv asta – de aceea cei mai mulți dintre noi nu l-ar numi pe copilul Elon curajos pentru că a dormit cu lumina stinsă. Curaj ar fi un cuvând ciudat de folosit în situația respectivă deoarece nu era implicat niciun pericol real.

Tot ce spune Elon în al doilea citat este că fiindu-ți frică să pornești o afacere este versiunea adultă la a-ți fi frică de întuneric. Nu este de fapt periculos.

Așa că atunci când Musk și-a pus toată averea în SpaceX și Tesla, era îndrăzneț ca dracu, dar curajos? Nu e cuvântul potrivit. E de fapt un chef care ia o grămadă de informații pe care le are și concepe un plan care părea logic. Nu e ca și cum era sigur că o să reușească – de fapt, el credea că SpaceX în particular avea o probabilitate rezonbilă de a eșua – doar că nicăieri în evaluările lui el nu a prevăzut pericol.

3. Confundăm originalitea chef-ului cu ingeniozitate sclipitoare

Oamenii cred că gândirea în afara tiparelor necesită inteligență și creativitate, dar este de fapt vorba despre independență. Când pur și simplu ignori tiparul și îți construiești raționamentul de la zero, indiferent dacă ești genial sau nu, sfârșești cu o concluzie unică – una care poate sau nu să cadă în tipare.

Când ești într-o țară străină și decizi să arunci ghidul și începi să te plimbi fără scop și vorbești cu oamenii, lucruri unice tind să se întâmple. Când oamenii aud despre lucrurile astea, ei cred că ești un turist profesionist și un aventurier îndrăzneț – când tot ceea ce ai făcut a fost să arunci ghidul.

La fel, când un artist sau un om de știință sau un om de afaceri chef gândește independent în loc să gândească prin analogie, iar rezultatul se întâmplă să a) iasă și bine și b) să fie și în afara tiparelor, oamenii numesc asta inovație și se minunează la ingeniozitatea chef-ului. Când iese foarte bine toți bucătarii fac ce știu ei mai bine – copiază – și acum se numește revoluție.

Pur și simplu prin abținerea de la gândirea prin analogie, chef-ul deschide posibilitatea de a avea un impact puternic cu fiecare proiect. Când Steve Jobs 15 și Apple și-au îndreptat atenția spre telefoane, ei nu au început prin a spune „OK, se pare că oamenilor le place acest tip de tastatură mai mult decât acel tip, și toată lumea pare nefericită din cauza dificultății lovirii numerelor de pe tastaturile lor – așa că hai să fim creativi și să facem cea mai bună tastatură pentru telefon de până acum”. Ei au întrebat simplu „Ce ar trebui să fie un dispozitiv mobil” și în raționamentul lor de la zero, o tastatură fizică nu a reieșit deloc ca parte din plan. Nu a fost nevoie de geniu pentru a veni cu design-ul de la iPhone – este de fapt destul de logic – tot ce era nevoie era abilitatea de a nu copia.

Diferite versiuni ale aceleiași povești și cu fondarea Statelor Unite. Când strămoșii americani s-au trezit cu o țară pe mână, ei nu s-au întrebat „Care ar trebui să fie regulile pentru selectarea regelui, și care ar trebui să fie limitele puterii lui?” Un rege pentru ei era ce o tastatură fizică era pentru Apple. În schimb, ei au întrebat „Cum ar trebui să fie o țară și care e cel mai bun mod de a guverna un grup de oameni” și când au terminat căutările, un rege nu mai făcea parte din peisaj – raționamentul de la principiile fundamentale i-a condus să creadă că John Locke avea un plan mai bun și au început de acolo.

Istoria e plină de povești ale chef-ilor care creau revoluții ingenioase prin simpla gândire de la principiile fundamentale. Genghis Khan a organizat o brumă de triburi care au fost fragmentate de secole folosind un sistem de puteri ale lui zece pentru a construi un trib uriaș care a putut mătura lumea. Herny Ford care a creat mașini cu o tehnică ingenioasă de fabricație folosind linia de producție pentru a aduce mașina la dispoziția maselor pentru prima oară. Marie Curie care a folosit metode neconvenționale pentru a deschide drumul teoriei radioactivității și pentru a răsturna presupunerea că „atomii sunt indivizibili” (a câștigat Premiul Nobel atât în fizică cât și în chimie – două premii rezervate exclusiv pentru chefi). Martin Luther King care a avut o abordare nonviolentă ca Thoreau la o situație care în mod normal era rezolvată prin revolte. Larry Page și Sergey Brin care au ignorat metodele obișnuite de căutare pe internet în favoarea a ceea ce ei vedeau ca fiind un sistem mai logic care era bazat pe importanța numărului de site-uri mari care linkuiau către el. Beatles din 1966 care s-au decis să nu mai fie cei mai buni bucătari din lume, descotorosindu-se de stilurile de scriere a cântecelor tipice formațiilor de la începutul anilor 60, inclusiv al lor, pentru a deveni chefi în muzică, creeând o grămadă de noi tipuri de muzică de la zero pe care nimeni nu le mai auzise înainte.

Oricare ar fi timpul, locul sau industria, oricând ceva cu adevărat mare se întâmplă, aproape întotdeauna este un chef care face experimente în mijlocul evenimentelor – nefăcând nimic magic, doar având încredere în creierul lui și lucrând de la zero. Lumea noastră, precum bucătăriile noastre, a fost creată de acești oameni – restul suntem prin zonă pentru a ne bucura de călătorie.

Da, Musk este deștept ca naiba și incredibil de ambițios – dar nu de asta îi bate pe toți. Ceea ce îl face pe Musk atât de impresionant este că el are un software diferit. Un chef într-o lume de bucătari. Un om de știință geologist într-o lume de geologiști ai potopului. Un profesionsit în software-ul creierului într-o lume care nu realizează că software-ul creierului există.

Acesta este secretul lui Elon Musk.

De aceea adevărata poveste aici nu este Musk, suntem noi.

Adevăratul mister în aceste serii nu este de ce Elon Musk încearcă să încheie epoca mașinilor pe benzină sau de ce încearcă să aterizeze o rachetă sau de ce îi pasă atât de mult de colonizarea planetei Marte – este de ce Elon Musk este atât de rar.

Lucrul interesant legat de industria mașinilor nu este de ce Tesla este atât de concentrată pe mașini electrice, și lucrul interesant despre industria aerospațială nu este de ce SapceX încearcă atât de mult să facă rachetele refolosibile – întrebarea cu adevărat fascinantă este de ce ele sunt singurele companii care fac asta.

Am petrecut acest întreg timp încercând să ne dăm seama de modul misterios de funcționare a minții unui geniu nebun doar să realizăm că sosul secret a lui Musk este că el e singurul care este normal. Și în izolare, Musk ar fi un subiect destul de plictisitor – fundalul format din noi este ceea ce îl face pe el interesant. Și despre acest fundal este de fapt această serie cu adevărat.

Așadar, care e treaba cu noi? Cum de am sfârșit atât de speriați și bucătari? Și cum învățăm să fim mai mult ca restul chef-ilor din lume, care par că își sculptează propriul drum în viață atât de ușor? Cred că se rezumă la trei lucruri.

Cum să fii un chef

De fiecare dată când există un fenomen curios în cadrul umanității – o nebunie colectivă de care suferim cu toții – de obicei sfârșește prin a fi vina evoluției. Nici această poveste nu este diferită.

Când vine vorba de gândire, suntem înclinați biologic să fim bucătari, nu chefi, iar asta se leagă de trecutul nostru tribal. Mai întâi, este un model tribal mai bun ca cei mai mulți oameni să fie bucătari. În 50.000 Î.H., triburile pline de gânditori independenți au suferit probabil deoarece aveau prea mulți chefi în bucătărie, ceea ce ar duce la prea multe discuții și facțiuni în interiorul tribului. Un trib cu un lider puternic în top și restul membrilor urmând pur și simplu liderul s-ar descurca mult mai bine. Așa că acele tipuri de triburi și-au transmis mai departe genele mai mult decât celelalte. Și acum suntem descendenții colectivi ai oamenilor bucătari.

În al doilea rând, este despre binele nostru. Nu este în ADN-ul nostru să fim chefi deoarece autoconservarea umană nu a depins niciodată de gândirea independentă – s-a bazat pe integrarea cu tribul, menținerea în relații bune cu șeful, urmarea sfaturilor celor bătrâni care știau mai mult despre supraviețuire decât noi și pe învățarea copiilor noștri să facă la fel – de aceea acum trăim într-o societate de bucătari unde părinții bucătari își cresc copii prin a le spune să urmeze o rețetă și să nu mai pună atâtea întrebări.

Să gândim ca un bucătar este motivul pentru care ne-am născut deoarece ne-am născut ca să supraviețuim.

Dar chestia ciudată este, nu ne-am născut într-o lume normală. Trăim într-o anomalie, unde pentru cei mai mulți dintre oamenii de pe Pământ, supraviețuirea este ușoară. Societățile privilegiate de azi sunt pline de oameni anormali ale căror scopuri principale deja sunt satisfăcute, liniștind răgetul asurzitor al nevoilor de bază nesatisfăcute și permițând vocii mai nuanțate și mai complexe ale sinelui interior să se trezească.

Problea este că majoritatea capetelor noastre încă rulează o versiune a unui soft de supraviețuire vechi de 50.000 de ani – ceea ce cam irosește norocul în care ne-am născut.

Este o nefericită Catch 22 – continuăm să gândim ca niște bucătari deoarece nu putem absorbi epifania că trăim într-o lume anormală unde nu mai este nevoie de bucătari, și nu putem avea această epifanie deoarece gândim ca niște bucătari și bucătarii nu știu cum să provoace și să actualizeze propriul lor software.

Aceasta este cercul vicios al timpului nostru – și secretul chef-ului este că a reușit cumva să iasă din el.

Așadar cum putem noi să ieșim din transă?

Cred că sunt trei mari epifanii pe care trebuie să le absorbim – trei lucruri esențiale pe care un chef le știe și un bucătar nu:

Epifania 1) Nu știi nimic.

Geologii potopului din secolele 17 și 18 nu erau proști. Și nu erau anti-știință. Mulți dintre ei erau la fel de realizați în câmpurile lor precum colegii geologi oameni de știință.

Dar ei erau victime – victimele unei dogme religioase care le spuneau să creadă fără a pune întrebări. Rețeta pe care o urmau era scriptura – o rețetă care s-a dovedit a fi greșită. Și ca rezultat, ei au continuat pe calea lor cu o eroare fatală în raționament – un bug de software care le spunea că unul dintre principiile fundamentale de netăgăduit când te gândeai la Pământ e că el a început în urmă cu 6000 de ani și că a fost un potop de proporții epice.

Cu acel bug de software, toate celelalte calcule erau discutabile. Orice structură de raționament care pornea de la acele presupoziții nu avea nicio șansă să găsească adevărul.

Chiar mai mult decât victime ale vreuni dogme, geologii potopului erau victimele propriei certitudini. Fără certitudine, dogma nu are nicio putere. Și când sunt necesare date pentru a crede ceva, dogmele false nu au picioare pe care să se sprijine. Nu dogma bisericii i-a împiedicat pe geologii potopului, era mentalitatea bisericii bazată pe certitudinea bazată pe credință.

Asta a vrut să spună Stephen Hawking când a spus „Cel mai mare pericol al cunoașterii nu este ignoranța, ci iluzia cunoașterii”. Nici oamenii de știință geologi și nici geologii potopului nu au pornit cu cunoștințe. Dar ce a dat puterea de a căuta adevărul geologilor oameni de știință a fost cunoașterea că le lipseau informații. Geologii oameni de știință s-au abonat la mentalitatea de laborator, care începe prin a spune „Nu știu nimic” și începe să lucreze de acolo.

Dacă vrei să vezi mentalitatea de laborator la lucru, doar caută citate faimoase ale oricărui om de știință proeminent și vei vedea că fiecare dintre ei exprimă faptul că nu știu nimic.

Uite Isaac Newton: Pentru mine sunt doar un copil care se joacă pe plajă, în timp ce vastele oceane de adevăr stau nedescoperite în fața mea.

Și Richard Feynman: Am fost născut neștiutor și am avut doar puțin timp să schimb asta pe ici pe colo.

Și Niels Bohr: Fiecare proproziție pe care o spun trebuie înțeleasă nu ca o afirmație, ci ca o întrebare.

Musk a spus propria lui versiune: Trebuie să începi prin a crede că te înșeli. Și scopul e să te înșeli mai puțin. 16 Este acest lucru pe care cineva l-a pus acolo, pe care îl folosim când avem nevoie, care cumva magic funcționează și care sperăm să nu se strice. Așa suntem cu multe lucruri pe care le deținem, suntem doar un utilizator tâmpit, nu un profesionist. Știm cum să folosim mașina, cuptorul cu microunde, telefonul, periuța de dinți electrică, dar dacă ceva se strică, le ducem la profesionist să le repare deoarece nu avem nicio idee cum funcționează.

Dar acesta nu este un bun model în viață când vine vorba de software-ul creierului, și de obicei duce la efectuarea acelorași greșeli și trăirea cu aceleași rezultate an după an, deoarece software-ul nostru rămâne neschimbat. Într-un final, ne putem trezi într-o zi simțindu-ne ca Walter White din Breaking Bad, când a spus „Câteodată mă simt ca și cum nu am făcut nicio alegere proprie. Adică, întreaga mea viață pare că nu am avut nimic de spus în legătură cu nimic din ea”. Dacă vrem să înțelegem propria gândire, trebuie să încetăm să mai fim utilizatorul tâmpit al propriului software și să începem să fim profesionistul – mecanicul auto, electricianul, tipul bun la calculatoare.

Dacă ai fi de unul singur într-o cameră cu o mașină și ai vrea să îți dai seama cum funcționează, probabil că ai începe prin a o demonta cât mai mult poți și ai examina părțile și modul în care se potrivesc împreună. Pentru a face același lucru cu propria gândire, trebuie să revenim la sinele nostru de la patru ani și să începem să deconstruim software-ul prin reînceperea jocului „De ce?”pe care părinții și profesorii noștri l-au întrerupt cu decenii în urmă. E timpul să ne suflecăm mânecile, să deschidem capota și să ne murdărim pe mâini cu o serie de întrebări nu foarte amuzante despre ce vrem cu adevărat, ce este cu adevărat posibil, și dacă modul în care ne trăim viața decurge logic din aceste lucruri.

Cu fiecare din aceste întrebări, provocarea e să continuăm să întrebăm „De ce?” până ajungi la final – iar finalul e ceea ce îți va spune dacă ești într-o biserică sau într-un laborator pentru acea parte particulară a vieții tale. Dacă finalul la care ajungi reprezintă unul sau mai multe dintre principiile fundamentale care reprezintă realitatea sau sinele tău interior și logica care pornește de acolo rămâne precis pe acea fundație, ești într-un laborator. Dacă un răspuns la întrebările „De ce?” ajunge la rezultatul precum „Pentru că [autoritatea X] a spus așa” – dacă continui să întrebi și realizezi la final că totul se întâmplă deoarece crezi pe cuvânt părinții, prietenii, religia sau societatea – atunci te aflii într-o biserică. Și dacă dogmele acelei biserici nu rezonează cu adevărat cu tine sau nu reflectă realitatea curentă a lumii – dacă se dovedește că ai urmat rețeta greșită – atunci orice concluzie a fost construită pornind de acolo este la fel de greșită. La fel cum au demonstrat-o geologii potopului, un lanț de raționamente poate fi doar la fel de puternic ca cea mai slabă verigă.

Astronomii s-au lovit de un zid asemănător în progresul lor când au încercat să calculeze traiectoriile soarelui și planetelor în sistemul solar. Apoi într-o zi au descoperit că soarele se află în centrul sistemului, nu Pământul, și deodată, toate calculele complicate au început să aibe sens iar progresul a sărit cu pași mari înainte. Dacă ar fi jucat „De ce?” mai înainte, ar fi ajuns la capătul dogmatic chiar după întrebarea „Dar de ce știm că Pământul se află în centrul tuturor lucrurilor?”

Viețile oamenilor nu sunt foarte diferite, și de aceea este foarte important să găsești bulgării toxici ai dogmelor false ascunși în straturile software-ului tău de gândire. Identificându-l pe unul și ajustând-ul, poate întări întregul lanț de deasupra și poate crea progres în viața ta.

Ceea ce trebuie să cauți cu atenție este certitudinea nejustificată. Unde în viață te simți atât de sigur de ceva încât nu se califică nici ca ipoteză nici măcar ca o teorie, ci pare o demonstrație? Acolo unde este certitudine la nivel de dovezi, înseamnă că ori există date concrete și verificate dedesubt – ori este o dogmă bazată pe credință. Poate te simți sigur că renunțarea la slujbă ar fi un dezastru sau ești sigur că nu există Dumnezeiu sau ești sigur că este important să mergi la facultate sau ești sigur că te-ai simțit bine în vacanțe dure sau ești sigur că toate lumea se bucură când începi să cânți la chitară într-o întâlnire de grup – dar dacă nu este susținut de date din ce ai învățat sau experimentat, este în cel mai bun caz o ipoteză și în cel mai rău caz o bucată complet falsă de dogmă.

Și dacă gândintul la toate astea se termină cu tine înecându-te într-o combinație de auto-îndoială, ură de sine și criză de identitate, atunci e perfect. Prima epifanie este despre umilință. Umilința este prin definiție un punct de pornire – și te trimite într-o călătorie de acolo. Aroganța certitudinii este și un punct de plecare și un punct final – nu e nevoie de nicio călătorie. De aceea este foarte important să începi cu „Eu nu știu nimic”. Atunci știi că te aflii într-un laborator.

Epifania 2) Nimeni nu știe nimic.

Permite-mi să ilustrez o mică poveste pentru tine.

Da, este o poveste clasică veche. Noile haine ale împăratului. A fost scrisă în 1837 de către Hans Christian Andersen 17 pentru a demonstra o bucată de nebunie specific umană: fenomenul „Asta nu sună OK pentru mine dar toți ceilalți spune că este corect așa că trebuie să fie corect și eu doar mă voi preface că și eu cred că este corect ca nimeni să nu creadă că sunt prost”.

Citatul meu preferat din toate timpurile poate fi acesta de Steve Jobs care spune asta:

Atunci când crești, tinzi să îți fie spus că lumea este așa cum este și că scopul tău e să îți trăiești viața în interiorul lumii. Încearcă să nu te lovești de pereți prea mult. Încearcă să ai o viață frumoasă de familie, să te distrezi, să economisești puțin. Asta e o viață foarte limitată. Viața poate fi mult mai largă o dată ce descoperi un lucru simplu. Și acesta este: Tot ceea ce e în jurul tău și pe care îl numești viață a fost făcut de oameni care nu erau mai deștepți ca tine. Și tu poți să o schimbi, poți să o influențezi, poți să îți construiești propriile lucruri pe care alți oameni le pot folosi. O dată ce înveți asta, nu vei mai fi același vreodată. 18

Acesta este modul lui Jobs de a spune „Poate tu nu știi nimic. Dar nimeni nu știe nimic. Dacă împăratul îți pare că e gol și toți ceilalți spun că are haine, ai încredere în ochii tăi deoarece alți oameni nu știu nimic din ce tu nu știi”.

Este un mesaj simplu de înțeles, greu de crezut și și mai greu de acționat pe baza lui.

Scopul primei epifanii este să îți spargă convingerea că toată acea dogmă pe care ai memorat-o constituie opinii și înțelepciune personală și că toată acea certitudine pe care o simți constituie cunoaștere și înțelegere. Aia e cea mai ușoară, deoarece iluzia că știm despre ce vorbim este destul de fragilă, cu monstrul „Oh, Doamne sunt un escroc care nu știe nimic” pândind nu foarte departe sub conștiința noastră.

Dar această epifanie – că „ceilalți oameni” și înțelepciunea populară nu știu nimic – e o provocare mult mai mare. Iluzia noastră despre înțelepciunea celor din jurul nostru, tribului nostru și societatății ca întreg este mult mai puternică și e mult mai adâncă ca iluzia despre noi înșine. Atât de adâncă încât vom vedea un împărat gol și ne vom ignora proprii ochi dacă toți ceilalți spun că are haine.

Aceasta este o bătălie a două tipuri de încredere – încredere în alții și încredere în noi înșine. Pentru cei mai mulți bucătari, încrederea în alții iese de obicei câștigătoare.

Pentru a înclina balanța, trebuie să ne dăm seama cum să pierdem respectul pentru public, dogma tribului tău și înțelepciunea populară a societății. Avem o serie de cuvinte romantice pentru chefi din lume care sună impresionant dar de fapt sunt doar rezultat al pierderii acestui respect de către ei. Să fii  revoluționar înseamnă să ai suficient de puțin respect pentru joc, să îți dai seama că nu există motive bune să nu schimbi regulile. Să fii un deschizător de drumuri înseamnă să nu respecți calea bătută de alții și să te decizi să îți faci una nouă. Să fii un inovator înseamnă să știi că temelia nu a fost pusă de nimeni atât de impresionant și să nu simți vreo nevoie să o menții intactă.

Să nu respecți societatea este complet contra-intuitiv la ce am fost învățați când am crescut – dar are sens complet dacă te uiți la ce îți spun ochii și experiența.

Există indicii peste tot în jur arătându-ne că înțelepciunea populară nu știe nimic. Înțelepciunea populară se închină la status quo și întotdeauna presupune că totul este așa cum este pentru un motiv bun – și istoria este un lung șir de dogme ale status quo-ului dovedite greșite din nou și din nou, de fiecare dată când un chef apare și schimbă lucrurile.

Și dacă îți deschizi ochii, există și alte indicii de-a lungul întregii tale vieți că societatea în care trăiești nu trebuie să fie intimidantă. Tot timpul când aflii despre ce se întâmplă într-o companie aflii că este complet dezorganizată și condusă prost. Toți oamenii pe poziții înalte care par să nu își pună viața personală în ordine. Toate sitcom-urile cunoscute ale căror glume ești foarte sigur că le puteai scrie și tu la 14 ani. Toți politicienii care par să nu știe mai mult despre lume decât tine.

Și cu toate acestea, iluzia că societatea știe ceva ce tu nu știi e atât de adâncă,  și totuși, undeva în spatele capului tău, nu crezi că e realistic că tu vei putea vreodată construi o companie, să obții acea avere fabuloasă sau statutul de celebritate, să creezi acel show de televiziune, să câștigi acea campanie la senat – fără să conteze cum pare că este.

Câteodată este nevoie de o experiență reală pentru a demasca societatea pentru lucrurile pe care nu le știe. Un exemplu din viața mea este cum am ajuns încet la realizarea că cei mai mulți americani – publicul larg, tribul meu și oamenii pe care îi știu bine – știu foarte puține despre cum e de fapt să vizitezi majoritatea țărilor. Am crescut ascultând povești despre cât de periculos este să vizitezi locuri cu adevărat străine, în special de unul singur. Dar când am început să merg în locuri unde se presupunea că nu am voie, continuam să găsesc că înțelepciunea populară era complet greșită. Pe măsură ce aveam mai multe experiență și adunam mai multe date reale, am devenit tot mai încrezător în propria gândire decât în ceea ce spuneau americanii. Și pe măsură ce încrederea mea creștea, locuri precum Thailanda și Spania s-au transfortmat în locuri precum Oman și Uzbekistan care s-au transformat în Nigeria și Coreea de Nord. Când vine vorba de călătorit, am avut o epifanie: opiniile puternice ale altor oameni despre asta se bazează pe dogmă nesusținută și faptul că cei mai mulți oameni cu care vorbesc spun același lucru nu înseamnă nimic dacă propria mea cercetare, experiență și anchetă mă aduce la o concluzie diferită. 19. Când vine vorba de ales destinații de vacanță, am devenit chef.

Încerc să folosesc ce am învățat în postura de turist pentru a transfera această abilitate în alte locuri – când mă simt descurajat în altă parte a vieții mele de avertismentele înțelepciunii populare, încerc să îmi amintesc: „Aceștia sunt aceiași oameni care erau siguri că Coreea de Nord este periculoasă”. Este greu – trebuie să te încrezi în abilitățile tale separat în fiecare parte a vieții tale – dar se pare că, cu fiecare transformare de la bucătar la chef, transformările ulterioare devin mai ușoare. În cele din urmă, trebuie să atingi un punct de cotitură și încrederea în propriul software devine un stil de viață – și precum a spus Jobs, nu vei mai fi același.

Prima epifanie era despre distrugerea carapacei aroganței pentru a porni pe drumul umilinței. A doua epifanie este despre încredere – încrederea de a ieși din acea umilință pe o cale construită pe principii fundamentale în loc să fie construită prin analogie. Este o încredere care spune „Poate nu știu multe, dar nimeni altcineva nu știe, așa că la fel de bine se poate să fiu cea mai informată persoană de pe Pământ”.

Epifania 3) Te joci Grand Theft Life

Primele două epifanii ne permit să deschidem propriul softweare, să identificăm ce părți au fost puse acolo de altcineva și să începem să umplem cu încrederea Cutiile Dorințelor și Realității cu propriul stil și să alegem un scop și o strategie care sunt bune pentru noi.

Dar apoi ne lovim de un obstacol. Suntem într-un final în laborator cu toate instrumentele și echipamentul, dar ceva ne ține pe loc. Pentru a ne da seama ce, să ne întoarcem la povestea cu împăratul.

Când împăratul merge țanțoș cu părul vâlvoi și pântecele descoperit, povestea identifică doar două tipuri de oameni: mulțimea de subiecți, care se prefac că pot vedea hainele, și copilul, care doar spune că tipul este în mod evident dezbrăcat.

Dar cred că mai există ceva. În situația hainelor noi ale împăratului, sunt patru tipuri de oameni:

1. Bucătarul mândru. Bucătarul mândru este persoana care crede cu tărie în dogmă. Orice voce independentă ar fi în interiorul bucătarului mândru, ea a fost redusă la tăcere cu mult timp în urmă și nu e nicio distincție între gândurile lui și dogma pe care o urmează. În ceea ce îl privește, dogma este adevărul – dar din moment ce nu realizează că există o dogmă, bucătarul mândru crede că este o persoană înțeleaptă care și-a dat seama singură de lucruri. El simte certitudinea dogmei curgându-i prin vene. Când împăratul proclamă că poartă frumoasele haine noi, bucătarul mândru vede hainele, pentru că propria conștiință nici măcar nu este pornită.
2. Bucătarul nesigur. Bucătarul nesigur este bucătarul mândru care are epifania #1. Bucătarul nesigur are o senzație de conștiință de sine – suficient pentru a deveni conștient că el nu știe de ce este atât de sigur de lucrurile către care simte certitudinea. Oricare ar fi motivele, el e sigur că sunt corecte, dar nu poate să le găsească singur. Fără aroganța binecuvântată a bucătarului mândru, bucătarul nesigur este pierdut în lume, întrebându-se de ce este atât de prost încât să nu înțeleeagă ceea ce toți ceilalți înțeleg și încearcă să îi urmărească pe ceilalți ca să își dea seama ce trebuie să facă – în tot timpul acesta sperând ca nimeni să nu afle că el nu înțelege. Când bucătarul nesigur îl vede pe împărat, el este descurajat – el nu vede hainele, doar părul alb și rar de pe coapsele împăratului. Rușinat, el urmărește publicul și imită entuziasmul lui pentru haine.
3. Bucătarul care se detestă. El este ceea ce bucătarul nesigur devine după epifania #2. Epifania #2 este fructul interzis, iar acesta l-a mușcat. El acum știe exact de ce nu era sigur despre nimic – deoarece totul era o prostie. El vede canoanele înțelepciunii populare cum sunt ele de fapt – dogme bazate pe credințe. El știe că nici el nici oricine altcineva nu știe nimic și că va ajunge mai departe ascultând propriul raționament decât să creadă ce cred masele. Când apare împăratul, acesta se gândește „O Doamne, acest retardat chiar iese în public fără haine pe el. Oh – Doamne, acești idioți se prefac că îi văd hainele. Cum de am ajuns aici? Trebuie să mă mut”.Dar apoi, chiar în momentul în care vrea să le spună tuturor că sunt niște prefăcuți și că împăratul a făcut o decizie bizară, are un nod în gât. Sigur, el știe că nu există nimic pe fundul împăratului – dar să spună asta? Cu voce tare? Adică, el este sigur – dar să nu ne-o luăm în cap. Mai bine să nu atragă prea multă atenție asupra lui însuși. Și desigur, există șansa ca el să rateze ceva. Corect?

   Bucătarul care se detestă sfârșește prin a rămâne tăcut și să aprobe când ceilalți bucătari îl întreabă dacă nu sunt cele mai minunate haine pe care le-a văzut vreodată.

4. Chef-ul. Copilul din poveste. Chef-ul este un bucătar care se detestă – dar fără frica irațională. Chef-ul trece prin același proces de gândire interioară ca bucătarul care se detestă, dar când e vorba să își susțină punctul de vedere, el sfârșește prin a se ridica în picioare strigând adevărul.

O recapitulare vizuală:

Toți suntem oameni și toți suntem complecși, ceea ce înseamnă că în diferitele părți ale vieților noastre noi jucăm fiecare din aceste roluri.

Dar pentru mine, bucătarul care se detestă este cel mai curios dintre toți patru. El se prinde. El știe ceea ce chefii știu. Este frustrant de aproape de a-și seta propria cale în lume, și el știe că dacă o face, lucruri bune se vor întâmpla. Dar nu poate să apese pe trăgaci. Și-a construit o pereche de aripi despre care este încrezător că funcționează bine, dar nu se poate convinge să sară de pe marginea prăpastiei.

Și cum stă el acolo pe marginea prăpastiei cu ceilalți bucătari, trebuie să îndure tortura de a se uita la cei care sunt chefi sărind de pe margine cu exact aceleași aripi și abilități de zbor ca și el, dar cu curajul pe care se pare că el nu îl găsește.

Pentru a ne da seama ce se întâmplă cu bucătarul care se detestă, să ne amintim cum operează un chef.

Liber de agitația bucătarului care se detestă, chef-ul este liber să își pună halatul de laborator și să înceapă să experimenteze. Pentru un chef, lumea este un imens laborator, iar viața lui este o sesiune lungă de laborator plină cu milioane de experimente. El își petrece zilele descoperind, iar societatea este masa lui de joacă.

Chef-ul își tratează țelurile și întreprinderile ca experimente ale căror scop este atât să învețe cât de mult poate cât și scop în sine. De aceea când l-am întrebat pe Musk care este părerea lui despre feedback-ul negativ, el a răspuns:

Sunt un mare fan al primirii de feedback. Încerc să creez un model mental care este precis, și dacă am o viziune greșită asupra a ceva, sau dacă este o îmbunătățire nuanțată care poate fi făcută, voi spune „Obișnuiam să cred acest lucru care s-a dovedit a fi greșit – Slavă Domnului că nu mai am această credință greșită”.

Pentru un chef în laborator, feedback-ul negativ este un impuls gratuit înainte pe calea progresului, prin amabilitatea altcuiva. Doar un lucru bun.

Cât despre cuvântul cu E, care îți face amigdalele să tremure la lună, marii chefi au ceva de spus despre asta:

Eșecul este pur și simplu oportunitatea de a începe din nou, de data asta mult mai inteligent – Henry Ford

Succesul înseamnă să mergi din eșec în eșec fără să îți pierzi entuziasmul – Winston Churchill 20

Nu am eșuat de 700 de ori. Am reușit în a demonstra 700 de moduri de cum să nu construiești un bec. Thomas Edison

Nu este un corolar mai de încredere ca faptul că oamenii de succes cred că eșecul este minunat.

Dar mai e ceva aici. Abordarea științifică este despre învățarea prin testarea ipotezelor, iar ipotezele sunt construite pentru a fi infirmate, ceea ce înseamnă că oamenii de știință învață prin eșec. Eșecul este o parte critică a procesului lor.

Are sens. Dacă ar fi doi oameni de știință încercând să obțină o descoperire în tratarea cancerului, iar primul încearcă fiecare chestie îndrăzneață pe care și-o poate imagina, eșuând în stânga și în dreapta și învățând ceva de fiecare dată, în timp ce al doilea este determinat să nu aibe niciun eșec așa că se asigură că experimentele sale sunt similare cu ceea ce alții au demonstrat deja că funcționează – pe care dintre ei ai paria?

Nu este suprinzător că mulți dintre cei mai de impact oameni par să trateze lumea ca un laborator și viața lor ca o sesiune de experimente – asta e cea mai bună metodă de a avea succes la ceva.

Dar pentru cei mai mulți dintre noi, pur și simplu nu putem să o facem. Chiar și săracul bucătar care se detestă, care e atât de aproape de a fi chef, este de fapt atât de departe.

Așadar ce îl oprește? Cred că două mari misconcepții:

Misconcepția 1: Frica nepotrivită.

Am vorbit despre cum curajul chef-ului este de fapt doar evaluarea precisă a riscului – și asta e unul din lucrurile majore care îi lipsesc acestui bucătar. El crede că a devenit înțelept în fața mascaradei de a lăsa dogma să îți dicteze viața, dar de fapt se află în mâna celui mai alunecos truc al dogmei.

Oamenii sunt programați să ia frică în serios, și evoluția nu a găsit eficient să ne lase să evaluăm și reevaluăm fiecare frică din interiorul nostru. A mers în schimb pe filosofia „mai bine să fii sigur decât să-ți pară rău” – adică dacă este o șansă ca o anumită frică să fie bazată pe un pericol real, categorisește-o ca o frică sigură, doar așa, și chiar dacă confirmi mai târziu să această frică a ta nu are bază, ține-o cu tine, doar așa. Mai bine să fii sigur decât să-ți pară rău.

Și dulăpiorul cu frici este undeva adânc înrădăcinat în psihicul nostru – undeva sub centrii de raționalitate, de neatins.

Scopul acelor frici este să ne facă să ne protejăm de pericol. Problema pentru noi este că, în ceea ce privește evoluția, pericol = ceva ce atacă șansa ca genele noastre vor merge mai departe – de ex. pericol = neîmperechere sau moarte sau moartea copiilor, și cam atât.

Așadar în același fel în care caracteristicile de bucătar au fost construite personalizat pentru supraviețuire în vremurile tribale, obsesia noastră cu fricile de toate formele și dimensiunile poate să ne fi servit bine în Ethiopia acum 50.000 de ani – dar ne cam ruinează viața în zilele noastre.

Deoarece nu numai că amplifică frica noastră în general la nivelul „La dracu, am ratat vânătoarea și acum copii vor muri de foame iarna asta” chiar dacă trăim într-o lume de tipul „Oh nu! Am fost dat afară și acum trebuie să dorm la părinții mei pentru două luni cu o pernă de puf la o temperatură ideală de 20 de grade” – dar ne și programează să fim terifiați de toate lucrurile greșite. Ne e mai frică de vorbit în public decât de trimis SMS-uri pe autostradă, ne e mai frică să abordăm un străin atractiv într-un bar decât să ne căsătorim cu persoana nepotrivită, ne e mai frică să nu ne permitem același stil de viață ca prietenii noștri decât să petrecem 50 de ani într-o carieră fără sens – toate astea deoarece jena, respingerea și nepotrivirea cu ceilalți erau ca naiba pentru vânători-culegători.

Asta ne lasă pe cei mai mulți dintre noi cu o scală a pericolului denaturată:

Chefii urăsc pericolul real tot la fel de mult ca și bucătarii – un chef care sfârșește în teritoriul cu Adevărat Periculos și ajunge în pușcărie sau în șanț sau într-o situație financiară groaznică nu este un chef – este un bucătar care trăiește sub dogma „Sunt invincibil”. Când vedem chefi care arată ceea ce pare un curaj incredibil, ei sunt de obicei în Laboratorul Chef-ilor. Laboratorul Chef-ilor este locul unde este toată acțiunea și locul unde se află visurile multor oameni – visuri despre carieră, despre dragoste, despre aventură. Dar deși porțile lui sunt mereu deschise, cei mai mulți oameni nu intră în el din același motiv pentru care mulți americani nu vizitează unele din cele mai interesante țări din lume – din cauza unei presupoziții greșite că este un loc periculos. Prin gândirea prin analogie când vine vorba de ce constituie pericol și sfârșirea cu o presupoziție, bucătarul ce se detestă pierde toată distracția.

Misconcepția 2: Identitatea nepotrivită

A doua problemă majoră pentru bucătarul ce se detestă este că, precum toți bucătarii, el nu poate să înțeleagă că este un om de știință într-un laborator – nu experimentul.

După cum am stabilit mai devreme, membrii conștienți ai tribului ajung la concluzii, în timp ce membrii orbi ai tribului sunt concluzii. Și ceea ce crezi, ceea ce susții și ceea ce alegi să faci în fiecare zi sunt concluzii pe care le-ai tras. În unele cazuri, foarte, foarte public.

În ceea ce privește societatea, când încerci ceva – pe frontul valorilor, pe frontul modei, pe frontul religios, pe frontul carierei – te-ai marcat. Și din moment ce oamenilor le place să simplifice oamenii pentru a putea să înțeleagă lucrurile din capul lor, tribul din jurul tău întărește marca ta punându-te într-o cutie simplistă, marcată evident.

Ce înseamnă asta e că devine foarte dureros să te schimbi. Schimbarea este scârboasă pentru cineva a cărui identitate trebuie să se schimbe o dată cu ea. Și ceilalți nu fac lucrurile mai ușoare. Membrilor orbi ai tribului nu le place când alți membrii ai tribului se schimbă – îi zăpăcește, îi forțează să își reajusteze informația din capul lor și le amenință simplitatea certitudinii tribului. Așa că încercările de a evolua sunt de cele mai multe ori tratate cu opoziție sau în bătaie de jos sau cu furie.

Și când îți vine greu să te schimbi, devi atașat ceea ce ești în mod curent și ceea ce faci acum – atât de atașat că se estompează distincția dintre om de știință și experiment și uiți că ele sunt două lucururi diferite.

Am discutat de ce oamenii de știință salută feedback-ul negativ despre experimentele lor. Dar atunci când tu ești experimentul, feedback-ul negativ nu este o bucată nouă, ajutătoare de informație – este o insultă. Și doare. Și te supără. Și deoarece să te schimbi pare imposibil, feedback-ul nu pare să ajute prea mult oricum – este ca și cum ai da feedback negativ părinților pentru numele copilului lor în vârstă de o lună.

Am discutat de ce oamenii de știină se așteaptă ca multe dintre experimentele lor să eșueze. Dar când tu și experimentul sunteți unul și același, setarea unui nou țel nu este numai o schimbare de identitate, ci înseamnă să îți pui identitatea la bătaie. Dacă experimentul eșuează, tu eșuezi. Tu ești un ratat. Devastator. Pentru totdeauna.

Am discutat cu Musk despre Statele Unite și despre modul în care înaintașii noștri au gândit de la principiile fundamentale când au început această țară. El a spus că motivul pentru care ei au putut face asta e pentru că au avut o tablă nouă cu care să lucreze. Țările europente din era aceea ar fi avut mult mai mult de furcă să facă ceva de genul acesta- deoarece, mi-a spus el, erau captive „în propria istorie”.

L-am auzit pe Musk folosind exact aceeași frază când descria companiile majore de azi din domeniul auto și aerospațial. El vede Tesla și SpaceX ca SUA de la sfârșitul secolului 18 – noi laboratoare pregătite pentru experimente – dar când se uită la alte companii din industriile lor, el vede inabilitatea de a dezvolta strategii cu o mentalitate de tablă goală. Referindu-se la industria aerospațială, Musk a spus „Există un bias teribil împotriva asumării riscurilor. Toată lumea încearcă să își optimizeze salvarea pielii”.

Să fii captiv în propria istorie înseamnă că nu știi cum să te schimbi, ai uitat cum să inovezi și ești blocat în cutia identității în care te-a pus lumea. Și sfârșești prin a fi cercetătorul pe care l-am menționat ce studiază cancerul care încearcă numai experimente care sunt pasibile de reușită în cadrul zonei de confort pe care o știe cel mai bine.

Pentru acest motiv Steve Jobs s-a uitat la concedierea lui de la Apple în 1986 ca la o binecuvântare deghizată. El a spus: 21„Să fiu concediat de la Apple a fost cel mai bun lucru care mi se putea întâmpla. Greutatea de a fi de succes a fost înlocuită de ușurința de a fi începător din nou. M-a eliberat să intru într-una din cele mai creative perioade din viața mea”. Să fie concediat l-a „eliberat” pe Jobs de cătușele propriei lui istorii.

Așa că bucătarul care se detestă trebuie să se întrebe „Sunt prins în propria mea istorie?” Când stă pe marginea prăpastiei cu aripile gata de acțiune și se trezește paralizat – din cauza evoluției ca persoană, sau a schimbărilor din viața lui sau a încercării de a face ceva îndrăzneț sau neobișnuit – este bagajul propriei identități ceea ce îl reține?

Convingerile bucătarului ce se detestă despre ce este înfricoșător nu sunt mai reale decât presupunerea bucătarului nesigur că inteligența populară are toate răspunsurile – dar precum epifania „Ceilalți oameni nu știu nimic”, asupra căreia poți observa dovezi peste tot, epifania că nici căderea nici schimbarea nu sunt de fapt mare lucru poate fi observată doar prin experimentarea ei pentru tine însuți. Iar asta o poți face doar după ce ai învins acele frici… care se întâmplă doar dacă ai experimentat schimbare și ai eșuat și ai realizat că nimic rău nu se întâmplă. Altă Catch-22.

Acestea sunt motivele pentru care cred că atât de mulți din cei mai capabili oameni din lume sunt blocați în viață ca bucătari care se detestă, la o epifanie distanță de pământul promis.

Provocarea cu ultima epifanie este să îți dai seama cumva de cum să pierzi respectul pentru propria frică. Acel respect este în modul în care creierul nostru este construit, și singurul mod prin care poți să îl slăbești este prin sfidarea lui și observarea, când nimic rău nu se întâmplă, că mare parte din frica pe care o resimțeai este doar spectacol de fum și oglinzi. Să faci ceva în afara zonei tale de confort și să vezi că totul este OK este o experiență incredibil de puternică, erodează respectul tău pentru fricile iraționale, înrădăcinate în creierul tău.

Deoarece cel mai important lucru pe care un chef îl știe și un bucătar nu este că viața reală și Grand Theft Auto nu sunt de fapt atât de diferite. Grand Theft Auto este un joc video amuzant deoarece este o lume falsă unde poți să faci lucruri fără să îți fie frică. Să conduci cu 300 km/h pe autostradă. Să spargi o clădire. Să calci o prostituată cu mașina. Toate sunt OK în GTA.

Spre deosebire de GTA, în viața reală, există legea și există închisori. Dar cam aici se termină diferențele. Dacă cineva ți-ar da o simulare perfectă a lumii de azi în care să te joci și ți-ar spune că totul este fals fără a exista consecințe – cu singurele reguli fiind că nu ai voie să încalci legea sau să rănești pe cineva, și să te asiguri să te susții pe tine și pe familia ta – ce ai face? Presupunerea mea e că cei mai mulți oameni ar face tot felul de lucruri pe care le-ar place să le facă în viața reală dar pe care nu îndrăznesc să încerce, și prin comportarea în acest mod, ei ar sfârși rapid cu o viață în simulare care este mult mai de succes și mult mai aproape de adevăratul lor sine decât viața reală în care trăiesc acum. Înlăturarea fricii și a preocupării cu identitatea și opiniile altora ar arunca persoana în Laboratorul Chef-ilor nu atât de riscant și i-ar face se ajungă în toate locurile vesele din afara zonei lor de comfort – și viețile lor ar decola. Asta e viața pe care fricile noastre iraționale ne-o blochează.

Când mă uit la extraordinarii chefi ai timpurilor noastre, ce este clar este că ei tratează viața mai mult sau mai puțin ca Grand Theft Life. Și asta le dă superputeri. Asta cred că a vrut să spună Steve Jobs în tot acest timp, când a zis „Rămâi flămând. Rămâi nebun”.

Și despre asta este a treia epifanie: curaj.

Așadar dacă vrem să gândim ca un om de știință mai des în viață, acestea sunt cele trei obiective cheie – să fim mai umili cu ceea ce știm, mai încrezători cu ceea ce e posibil și mai curajoși cu lucrurile care nu contează.

Este un plan bun – dar, uf! Corect? Sunt atât de multe chestii de încercat.

De obicei la sfârșitul unui post ca acesta, punctele majore par mai ușor de mânuit și concrete, și îl termin de scris emoționat că sunt bun la chestii. Dar acest post a fost mai degrabă „uite tot ce este important – du-te și fă!” Cum se presupune că trebuie să lucrez cu asta?

Cred că cheia e să nu încerci să fi un chef perfect sau să aștepți asta de la tine. Deoarece nimeni nu este un chef perfect – nici măcar Elon. Și nimeni nu este doar un bucătar – nimic nu este alb și negru când vorbești despre o specie de animal al cărei creier conține 86 de miliarde de neuroni. Și realitatea e că toți spuntem câte puțin din ambele, și unde suntem pe spectru variază în 100 de feluri, depinzând de partea din viață pe care o discutăm, stadiul în care suntem în evoluția noastră și dispoziția în care ne aflăm în acea zi.

Dacă vrem să ne îmbunătățim și să ne apropiem mai mult de partea dreaptă a spectrului, trebuie să ne amintim să ne amintitm. Trebuie să ne amintim că avem și software, nu doar hardware. Trebuie să ne amintim că gânditul este o abilitate și ca orice altă abilitate, devi mai bun la ea pe măsură ce o antrenezi. Și trebuie să ne amintim de distincția bucătar/chef, pentru a putea remarca când suntem ca unul sau ca celălalt.

Este potrivit că acest blog se numește Wait But Why (Așteaptă dar de ce) deoarece totul este ca versiunea de adulți a jocului „De ce?”. După ce am ieșit din ceața aroganței de la începutul anilor 20 ai mei, am început să realizez că software-ul meu este plin de certitudini nefondate și presupuneri oarbe și că trebuie să petrec mai mult timp deconstruind – și acesta este motivul pentru care fiecare post de pe blog, indiferent de topic, tinde să înceapă cu întrebarea „Ce se întâmplă cu adevărat aici?”

Pentru mine, acea întrebare este trambulina pentru toată această aducere aminte – este un ciocan care sparge un sentiment fragil, protector, de certitudine și mă forțează să fac munca asiduă de a construi un set de gânduri mai autentic, mai util despre ceva. Sau măcar o mai bună acceptare a dezorientării.

Și când am început să învăț despre Musk în preparare pentru a scrie aceste posturi, m-a lovit că el nu doar face lucruri extraordinare în lume – el este un maestru la a se uita la lume, întrebându-se „Ce se întâmplă cu adevărat aici?” și să vadă răspunsul real. De aceea povestea lui a rezonat atât de puternic cu mine și de ce am dedicat atât de mult timp acestei serii.

Dar de asemenea, Marte. Să mergem, da?

Dacă ți-a plăcut acest post cel puțin la fel de mult cum mi-a plăcut și mie, te rog să îl distribui pentru a ajunge la cât mai mulți oameni. Și bineînțeles te aștept să discutăm în comentarii.

Wait But Why posts every regularly. They send each post out by email to over 250,000 people—enter your email here and they’ll put you on the list. You can also follow Wait But Why on Facebook and Twitter.